Femeile și muzicologia

Constantin-T. STAN

Femeile au jucat un rol important în viața mea. Când spun femei, mă refer la acele doamne, de obicei mai vechi, care mi-au luminat nebănuite căi în cercetarea mea muzicologică. Când am poposit ca profesor de pian la Lugoj, în 1981, prin repartiție guvernamentală (cum se proceda pe vremuri), după o scurtă acomodare, mi-am dorit să trec pragul casei în care a viețuit și creat Ioan Vidu.

Situat pe strada care-i poartă, în prezent, numele (fostă strada Faur), modestul edificiu are montat pe frontispiciu o placă memorială (fixată prin anii 50’-60’ de membrii Casinei Române), al cărei text induce însă o fatală eroare în rândul trecătorilor, localnici sau turiști: Ioan Vidu s-a născut în anul 1863 (nu 1867 cum apare în textul inscripționat pe placă), și nu la Lugoj, ci la Mânerău, o comună în fostul comitat de Arad, într-o familie de moți.

În căsuța de pe strada Faur, Vidu se mutase prin 1911, după ce se recăsătorise cu învățătoarea Sidonia Vița, după decesul fostei sale soții, Silvia Codreanu. La fel ca în alte atâtea cazuri (Sabin Drăgoi, adoptat de timișoreni, e un exemplu elocvent), Vidu a fost naturalizat bănățean de marea familie a lugojenilor, fiind astfel perceput de contemporani. De unde rezultă că importante în clamarea apartenenței la un anumit topos sau chiar etnie sunt caratele moștenirii culturale pe care le dăruiești spațiului din care te revendici.

De fiecare dată când sunam la poarta imobilului, regretata Lia Vidu-Benkoczi apărea, imperturbabilă, la fereastră și, după un scurt dialog, îmi dădea de înțeles, ritos, că nu sunt binevenit în templul bunicului său.

Abia mai târziu am înțeles de unde provine reticența doamnei doctor: tratarea cu indiferență din partea forurilor administrației locale, ai căror membri erau impasibili, insensibili la prezența unei descendente a marelui simbol în viața cetății, orașul muzicii, neinvitând-o la importantele evenimente culturale ale urbei, mai cu seamă cele destinate evocării strămoșului său, cum erau tradiționalele și opulentele festivaluri corale.

După mulți ani, într-o dimineață, foarte devreme, am fost trezit de zbârnâitul insistent al telefonului.

Doamna Lia, nepoata doinitorului Banatului, ținea foarte mult să-mi împărtășească, la crepuscul de dimineață, visul care o tulburase. Se făcea că intrase într-un dialog cu taica Vidu, căruia îi destăinuise că un venetic insista să-i treacă pragul căsuței. După ce i-a transmis numele meu, Vidu, senin și generos, și-a dat acceptul: „Lasă-l, Lie, să intre și dă-i tot ce-ți cere”.

Ce importanță are netul în viața omului contemporan, dincolo de zgura și miasmele ce se revarsă, grotesc, maculând mintea și răvășind-o ca un perfid drog!

În urmă cu vreo 12 ani am fost contactat de o universitară bucureșteană, ce citise pe net un text pe care i-l dedicasem pianistului și compozitorului Liviu Tempea (1870-1946 – profesor la Conservatorul de Muzică din Cluj), fiul protoiereului Iosif Tempea.

Am elaborat, mai târziu, cu ajutorul nepoatei (Livia Tempea-Deac – trecută la Domnul în urmă cu câțiva ani), un extins arbore genealogic. Antecedenții (după cinci genera-ții de păstori care slujiseră la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului) coborâseră în Banatul sârbesc, descălecând la Toracu Mare. Tatăl pianistului, Iosif Tempea, păstor și dascăl, s-a așezat la Lugoj, unde a întemeiat periodicul „Desceptarea” și a slujit limba și literatura română prin promovarea unor manuale scrise în caractere latine.

Întâlnirea cu profesoara din Capitală a fost providențială: a generat un consistent volum biografic (lansat la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca), a determinat o neprețuită donație a familiei Tempea către Muzeul Protopopiatului Ortodox Român din Lugoj (Iosif Tempea imortalizat într-un splendid ulei pe pânză) și a prilejuit un concert in memoriam în sala festivă a instituției clujene cu opusuri pianistice din creația lui Liviu Tempea.

Identificarea locului de veci al muzicianului lugojean, în Cimitirul Central clujean, părăsit și neîngrijit de decenii, s-a constituit într-o adevărată aventură. A rămas, ca deziderat, pe care mi-aș dori să-l împlinesc cu binecuvântarea noului și vrednicului protopop al Lugojului, Preaonoratul Ionuț Furdean, aducerea obeliscului și a rămășițelor pământești ale muzicianului în vechiul cimitir ortodox lugojean, alături de mormântul părintelui său.

Un proiect a cărui împlinire nu a fost onorată de vechea administrație îl reprezintă renovarea Casei Vidu și transformarea sa în spațiu muzeistic.

Era dorința fierbinte a strănepoților lui Vidu, care, într-un gest sublim, au donat imobilul Primăriei. În prezent, trăim o situație jenantă, impardonabilă, care, pasată cu nonșalanță noii administrații în urmă cu aproape patru ani, afectează imaginea Lugojului cultural.