Comerțul socialist și cel cooperatist (II) Zâna Calipso și societatea comercială cu același nume

Remus V. GIORGIONI

Începem cu… continuarea. Domnii Gheorghe și George (Geo)

Voi începe continuarea acestui articol – povestea comerțului de stat socialist – de unde am lăsat-o data trecută. Și anume, cu o întâmplare din vremea aceea, o pățanie proprie. Într-o bună zi, un prieten de-al  meu, fiul milițianului din sat (șeful de post) se duce într-un suflet la cooperativa din sat – Fârdea – și turuie în gura mare: m-o trimis mămica să-mi dați o juma-de-kilă-de-bumbăcel! „Bumbăcelul”era pânza de bumbac din care se confecționau ițarii/izmenele și chimeșa costumului popular, adică țărănesc. Și, de bună seamă, se vindea la metru, nicidecum la kilogram. Această pățăranie le-am povestit-o interlocutorilor mei (am sunat din corn și i-am adunat: dnii Gheorghe și George: Oniga și Barbu, ași în chestiunea comerțului comunist-cooperatist). Iar dl Barbu sare de colo și zice: știi cum cereau salam moldovenii noștri bănățeni (adică lugojeni). Veneau la pultul Alimentarei și ziceau di șinși lei mizel!

Dar ce credeți dvs., că vom ocupa tot spațiul acestui articol numai cu povești? Nicidecum. Iată despre ce este vorba în realitate. În completarea celor spuse data trecută, menționăm că cele două unități hoteliere care țineau de OJT Timiș – Oficiul Județean de Turism – erau „Dacia” și „Timișul”. Prima mai există și astăzi (de, într-o formă restrânsă), pe când cea de-a doua este în conservare. (Aflată în posesia unei societăți pe acțiuni, o asemenea clădire de patrimoniu – fostul palat Muschong – rămâne de ani întregi nefolosită. În aceeași situație se află și fostul Club ITL, care, însă, se pare, are un proprietar, fiind scos la vânzare la metru pătrat. Adică doar terenul, clădirea fiind în paragină. Iată un subiect de presă, subiect „gras”, de care ne vom ocupa într-un număr viitor.)

Câte ceva despre conducerile succesive și sediile OCL

Între anii 1960 – 1990, sediul faimosului OCL-mixt a fost în clădirea Tribunalului, unde a ocupat toată aripa dreaptă a clădirii. Jos, cum intrai pe poartă, în partea dreaptă era biroul avocațial și Casieria OCL-ului. Iar la etaj toate birourile care țineau de întreprindere: director (și secretariat, desigur), contabil șef, administrație etc. La început, Organizația Comerțului Local era mixtă, nedi-ferențiată, ca prin anul 1977 să se despartă în secțiunile Alimentar și Industrial, cu două conduceri, administrații – și doi directori. Primul director general al OCL-ului a fost Roșu Aurel. Iar Coca Pătruțiu a fost primul director la sectorul Alimentar, după desfacerea în cele două părți.

Director adjunct era Grigore Ioan, care, devenind director  general, a fost urmat ca adjunct de Floruțiu Cornel. (Nu știm pe cine mai interesează azi această înșiruire de nume; cert este că pentru cei care au trăit în acea perioadă, ba chiar au și lucrat în comerț – cum este și cazul interlocutorilor noștri, dl Oniga și dl Barbu – aceste relatări nostalgice trezesc vii amintiri.)

Cu puțin timp înainte de revoluție, prin anii ‘80 – ai secolului XX – ICS-ul și-a mutat sediul la etaj, deasupra de Alimentara de la „Strâmba” (care va deveni, în scurt timp, prin privatizare, GEOANI). Este bine de știut că în vremea comunismului uniunile coperatiste – și, în general, cele comerciale locale – dispuneau de toate structurile și dotă-rile necesare desfășurării activității: spații comerciale, personal calificat, mijloace de transport și depozitare etc. Asta ne vorbește nouă despre o bună organizare.

Despre zâna Calipso și societatea comercială cu același nume

Nu ne-am propus să vă predăm mitologie, dar (cam) toată lumea știe cine a fost zâna Calipso. La întoarcerea sa din expediția de cucerire a Troiei, marele Odiseu – cunoscut mai ales ca Ulise – s-a rătăcit pe insula acestei zâne care, văzându-l barbat bini (vorba moldoveanului cu „mizelul”), l-a ținut o vreme „prizonier”… Dar să revenim la oile noastre, dându-le câteva explicații cititorilor noștri fideli. Denumirea completă era ICS-A-AP (Intreprinderea Comercială de Stat – Aliment și Alimentație Publică). Care după revoluție s-a despărțit în două: Alimentul a devenit S.C. „Calipso” S.A., iar Industrialul – S.C. Lucom S.A., avându-l ca director pe Szabo Ioan. Și să facem o precizare: deasupra de Geoani s-a mutat puțin înainte de revoluție numai Industrialul, avându-l ca director pe Simi Todiorescu, director-adjunct fiind Babi Eugen.

Dl. Gheorghe Oniga, care a lucrat la două dintre depozi-tele Coop: cel de ambalaje și cel alimentar, este cel care ne-a adus nouă aminte de legenda „prințesei” Calipso, făcând asocierea cu firma privată – pe acțiuni – de după revoluția română. Primul depozit amintit aici se află pe strada Oloșagului, în stânga actualei stații de verificare tehnică auto, ITP. Aici veneau de la toate unitățile comerciale navetele cu sticle și borcane. Iar pentru că sticlele erau stas, se puteau foarte ușor spăla și refolosi. Pe când în zilele noastre, fiecare fabrică – de bere, bunăoară – își produce un anumit tip de sticle, iar de aici s-a ajuns la aruncarea lor. Într-o vreme – ne relatează dl Oniga – Ceaușescu a avut ideea „genială” de a fi refolosite până și sticluțele mici de penicilină; dar studiile de specialitate au considerat această soluție ca invalidă. (Mai trebuia ca Mr. Ceașcă să ordone și reciclarea ceștilor din România…!)

Dacă până atunci mai serveau și comerțul urban, prin anii 1980-1982, când începe în țara noastră criza alimentară, încet-încet, unitățile Centrocoop-ului s-au trasformat într-un fel de gropi de gunoi ale industriei române…

Nu se mai importa nimic, dar în această situație Cen-trocoop făcea un schimb de mărfuri în sistem barter (o formă de troc) cu țările socialiste. Dar ne face impresia că nu vom putea epuiza materialul vast de care dispunem, așa că vă promitem un al treilea episod, cel în care vă vom relata despre Depozitul de alimente al Coop-ului; cel de pe strada Buziașului, unde șef de depozit era dl Oniga.