Urmașii habsburgilor, prădătorii de cherestea și Schengen-ul aerian al românilor

Constantin-T. STAN

„Greu la deal cu boii mici”, spune un proverb cunoscut de toți poporenii, dar românul se mulțumește cu puțin și nu schimbă paradigma.

Boi mici (adică nu se pune problema unor aspirații elevate și de amplitudine), pantă ascendentă (care naște opinteli și, implicit, lentoare). Românul, prin natura sa, dăruită de Pronie, e răbdător și dispus să se autoflageleze.

Aspirațiile fiind minime, omul carpato-danubiano-pontic își stâmpără foamea fizică și sufletească cu ce găsește la îndemână, neagreând lucrurile sofisticate și spectaculoase: un dărăb de pită, o felie de clisă și o ceapă stropite cu licori cu damf autentic, în ambientul unor programe TV cu funcție de tembelizare, al unor festivaluri cu chioșcuri și izuri de frigărui. Chiar și Dumnezeu se bucură să păstorească un așa popor, blând și fără nazuri, ascultător și iertător, aparent amnezic.

Îi tratăm cu blândețe creștinească pe cei ce ne privesc încruntat, cu aere de superioritate, încercând să ne amăgească cu mărgele de sticlă colorată și umilindu-ne cu promisiuni deșarte.

Mă gândesc la foștii habsburgi, astăzi primeniți, cu aere republicane, și transformați în bancheri și mari consumatori de cherestea carpatică. Se întoarce Avram Iancu în mormânt, văzând supușenia noastră în fața obrăzniciei crăiești. Ni se oferă, chipurile, acces în spațiul Schengen, doar aerian însă, cu unele condiții care par glume de prost-gust, teme impuse unor școleri debili, care se străduiesc să obțină notă de trecere. Aleșii noștri se pare că digeră cu lejeritate afrontul, în contrast cu vecinii de la sud de Dunăre, care și-au exprimat deja indignarea și refuzul acceptării umilinței.

Avem o indiferență angelică în fața sorții, tratându-i pe urmașii lui Franz Joseph ca pe niște ființe superioare, celeste, cu haine scrobite și frumos parfumate, pe care nu trebuie să-i deranjăm. Le dăruim, în continuare, sute de hectare de păduri, transformate în cherestea și mobilă, și ne depunem fără să clipim veniturile ce ne prisosesc în galonatele lor bănci imperiale. Nu exasperăm, nu ne pierdem speranțele, nu ne supărăm, pregătiți să îndurăm valurile destinului mioritic, așa cum au făcut-o vrednicii noștri strămoși, rămânând în vatra străbună precum pietrele pe fundul năvalnicelor pâraie.

Cel mai limpede se observă atitudinea și mentalitatea noastră în sport. Îl mângâiem pe David Popovici chiar dacă a pierdut conexiunea cu vârful topului. În concepția unor comentatori merge și un loc patru sau cinci, care nu ar fi la îndemâna oricui. Îi luăm și un interviu și-l glorificăm pentru că a intrat în top 10.

Mentalitatea unor jurnaliști ne duce cu gândul la selecționata de fotbal a Germaniei, care dacă pierde o finală europeană sau mondială devine o paria, o gloată neluată în seamă de opinia publică și presă. Nimeni nu va intervieva un selecționer perdant și nu va elogia calificarea într-o fază atât de înaltă, obiectivele germanilor fiind atingerea vârfului.

La noi, bucuria și excitația sunt fără margini dacă doar ne calificăm la un turneu final, fără să ne mai propunem ulterior realizarea unei performanțe.

În fond, românul, inteligent și isteț, percepe corect realitatea, dar preferă să-și dedubleze personalitatea.

În Epoca de Aur era obiceiul ca șefii de instituții, dar și oameni obișnuiți, să-l citeze, în cadrul unor ședințe de partid, pe cel aflat în fruntea bucatelor, idolul și cârmaciul suprem.

Suna a slăbiciune și a temenele libidinoase, dar oamenii jucau rolul unui personaj dintr-o comedie, necrezând în ceea ce rosteau. În realitate, românii mergeau la biserică, își făceau cruce și ascultau, pe ascuns, Europa Liberă. Chiar și aparatcicii se emoționau ascultând cu venerație, dar în locuri mai retrase, colindele interpretate de „Madrigal”. Paradoxal, corul național era trimis, cu acordul Partidului, să colinde de Crăciun în Europa, românii neavând acces la glasul colindelor la ei acasă, pentru a fi „feriți” de sfinte ispite și a rămâne devotați materialismului dialectic și istoric.

Există o înțelepciune populară, potrivit căreia Domnul le va rezolva pe toate atunci când va sosi vremea sorocită. Orice am face, noi, muritorii de rând, încercând să grăbim împlinirea unor deziderate, e sortit eșecului. Din această pricină, e bine să așteptăm în liniște, calmi și răbdători, vremuri mai senine pe care Cel de Sus nu va pregeta să ni le dăruiască.