S-au răspândit ca ambrozia indivizii, vocali și nestăviliți în expansiunea lor, care-și exprimă sentimentul de patriotism prin fluturări de drapele, mișcări aproape dirijorale de brațe și alte scălâmbăieli.
La toate acestea se adaugă o voce dreasă (o limbă „pilită”, aidoma celei a lupului din Capra cu trei iezi), când mieroasă, când plângăreață, când fermă și autoritară.
Ca să prindă curaj și să-și expună cu elocință oratorică găunosul mesaj, e posibil ca unii indivizi, loviți subit, dar și sublim, de sentimentul identitar (care le clocotește în gene, transmis din vremuri imemoriale de bădița Traian și Burebista), să se dreagă cu un șnaps.
Mulțimea trebuie să simtă determinarea patriotului, gata să se jertfească pentru o cauză sau idee.
În același timp, nu poți să-ți exteriorizezi preaplinul sufletesc, încărcat de reacții sinaptice, fără o garderobă adecvată: strămoșescul costum, cu ițari (eventual opinci), cămașă înflorată, din in sau cânepă, brâu lat și pălărie cu pană, dar și o dodoloață cocardă tricoloră înfiptă la piept în dreptul inimii.
Sentimentul apartenenței la glie nu trebuie să rămână o noțiune abstractă, ci e musai să fie vizibil și elocvent pentru masa amorfă de cetățeni (mulți trecuți prin școală precum gâsca prin apă), astfel ca poporenii să perceapă demersul, să fie convinși de hramul pe care-l porți și să reacționeze în consecință, cu aplauze, urale și, dacă e posibil, îmbrățișări și sărutări.
Discursul trebuie să fie apăsat (baritonal), rostit cu o anumită lentoare, cu privirile ațintite pătrunzător spre ochii conaționalilor (pentru a atinge și mângâia sufletul), cu intonații cât mai rafinate.
Vajnicul patriot (care se va erija, mai târziu, și în justițiar) se va încrâncena să evoce, prin tirade încărcate de emoție, teatral, episoade din lupta seculară dusă, pentru neatârnare, de vrednicii noștri antecesori.
Trebuie neapărat inoculată și ideea de luptă cu vitregia sorții, Domnul fiindu-ne îndemn și călăuză, românul, străjuind ca o neclintită stâncă pe plai mioritic, fiind nemuritor, ca vechii daci care îi aduceau jertfe supreme lui Zamolxe.
Deși toposul nostru geografic e, într-un fel, buricul Pământului (cu complexe și oculte ramificații de galerii și tuneluri antice săpate de agatârși sub Carpați, vegheate de providențialul Sfinx de pe culmea Bucegilor), pentru unii chiar grădina Maicii Domnului, românașul a fost totdeauna prigonit și asuprit de boieri, nobili, grofi și alte categorii (dar și de alogeni risipiți, ca omizile, de la Nistru pân’ la Tisa), care doreau să ne sugă sângele, inspirați de un om al locului, Dracula.
Acum a venit însă ceasul deșteptării (sau al redeșteptării?), vestit cu emfază de înfocatul orator, pentru ca tot românul să prospere.
Acompaniat de o muzică adecvată (balade și doine strămoșești, dar și de iureșul unor vivante hore), cu prelungi sunete de tulnice și triluri de caval, care fac trimitere la obiectul muncii românului de altădată, oieritul (de multe ori, păstorul român își pierdea însă mioarele!), patriotul nostru își freacă, în final, mulțumit palmele, așteptând răsplata Proniei: un mandat de parlamentar sau o sinecură de cumetrie: un post de șef la deconcentrate județene, mulțumindu-se însă și cu instituții locale (unde se poate organiza un simulacru de concurs), funcții bine remunerate și scutite de reale responsabilități.
E suficient, pentru ca patria să-ți fie recunoscătoare, să semnezi o condică, să aplici o ștampilă sau să-i transmiți, ritos, secretarei (un șef veritabil e musai să aibă și secretară, care să-i prepare cafeluțe!) să mâzgălească o semnătură în locul tău.
Ascultând perorațiile patrioților contemporani, facem imediat conexiunea cu eternele personaje caragialești, în frunte cu bunul român Nae Cațavencu, ce lupta cu atâta înverșunare pentru țărișoara sa, dispus să se autoemoționeze până la lacrimi.
Un personaj care definește, din păcate, prototipul patriotului actual, pe care-l simțim zilnic în preajma noastră, agasant și lipicios, pregătit să întindă mreje cu dulcile și otrăvitele sale chemări de sirenă.
Asaltați de asemenea saltimbanci, într-un context (social, politic, educațional) în care noțiunile de patriotism și spirit identitar se golesc dramatic, pe zi ce trece, de conținut, românii aproape că au uitat reala semnificație a termenului.
În opinia noastră, patriotismul ar trebui exprimat prin atitudine socială, profesională și comportamentală: responsabilitate familială și profesională, performanță la locul de muncă, comportament civic, spirit conciliant și apărarea intereselor naționale, atunci când e cazul, prin fapte și nu deșănțate și ridicole fraze.
Constantin-T. STAN
Distribuie:
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Lasă un răspuns