Despre brânza aproapelui, justiție și oameni cu ștaif, dar șantajabili

Constantin-T. STAN

Era prin 1981, după absolvirea facultății, când noi, foștii teriști, fuseserăm convocați la Fetești. Urma să petrecem în condiții cazone 30 de zile, cu instrucții și trageri, iar în final să fim avansați ofițeri în rezervă. Eram adunați, acolo, tagma absolvenților de conservator de muzică (promoția București), licențiați de la Filologie și IEFS, precum și un contingent de proaspăt absolvenți de la Facultatea de Drept din Capitală.

Programul era oarecum mai lejer. Fiind deja repartizați și având un titlu nu mai eram tratați ca niște pufani amărâți ce trebuiau să fie vlăguiți, cu masca pe figură. Șefii nu ne mai târau pe coclauri, nu mai executam umilitoarele culcat-drepți, ordine transmise de indivizi complexați, unii mai în vârstă, cu studii în instituțiile de profil ale marelui vecin și prieten de la Răsărit.

Nu mai întrețineam toaletele, iar dimineața, la sunetul isteric al goarnei, nu mai eram zburătăciți pe platoul de instrucție. În plus, pe întinsele terenuri ale unității de trupeți ai Securității de la Fetești dădeau în pârg aromatele caise, care ne făceau, prietenește, ademenitor, cu ochiul.

Primul contact cu viitorii companioni, în prima seară petrecută în dormitorul cazărmii, avea să-mi producă anumite sentimente de repulsie. Un troglodid de jurist (numit deja avocat) începuse să scotocească cu râvnă prin valizele confraților, ca un calic, după mâncare („potol”, cum îi ziceam noi).

Ajuns, sistematic, cu aplicație, și la geamantanul meu și neobservând că-l urmăresc ca un radar performant, și-a însușit, fără să clipească, cu o dezinvoltură dezarmantă, „clișca” mea de brânză, pe care mama, prevăzătoare, mi-o strecurase printre alte lucruri folositoare în jungla vieții.

Aveam să constat mai târziu că o bucată de brânză, în diferite împrejurări ale vieții, e indispensabilă, asigurân-du-ți independența alimentară, mai ales dacă ești fomist și nu ai mijloace alternative de subzistență. Mai completezi cu un dărăb de pită, cu o felie de clisă și o ceapă și poți să spui că ți-ai făcut datoria față de bietul stomac pus la o atât de grea încercare.

Reacția fomistului, surprins la șterpelit de brânză, a fost colerică, marcată de un spirit gregar, invocând dreptul flămândului de a fi omenit oricum și în orice împrejurare. Departe de mama sa, îl lovise și pe el, bietul, foamea și poftea la brânza aproapelui.

Existau acolo tipologii diferite de oameni, pe care-i puteai observa în toată goliciunea lor intelectuală și spirituală. Mi-am pus de multe ori întrebarea ce s-o fi ales de unii camarazi dedați la mici furtișaguri, episoade de violență, delațiuni și lipsă de onestitate și caramaderie.

M-am gândit, cu strângere de inimă, că unii or fi ajuns oameni grei, cu vipușcă, directori sau secretari de stat prin varii ministere sau, mai știi, ditamai miniștri, care ne învață, tacticos și aplicat, cum trebuie să ne chivernisim avutul și cum să ne gestionăm venitul.

Zilele acestea, la o anumită vârstă, când îți rememorezi tinerețea și privești, ca într-o oglindă, la chipul unor oameni pe care viața ți i-a așezat în cale, mi-am amintit un episod din perioada evocată, care m-a șocat la momentul respectiv, dar cu timpul l-am dat uitării.

Toți convocații fuseserăm repartizați în două dormitoare. Într-unul se îngrămădise tagma juriștilor (jurisconsulți, avocați, magistrați), iar în celălalt fuseseră adunați să viețuiască filologi, muzicieni, sportivi. La un moment dat, în dormitorul juriștilor s-a dat alarma. Începuseră să dispară, într-un ritm alert, obiecte de valoare: ceasuri de mână, inele și lănțișoare de aur și chiar piese de televizor.

Prima reacție a amfitrionilor noștri a fost un control, pentru identificarea cleptomanului, în dormitorul nostru, noi fiind considerați mai rebeli și refuzați de sentimentul justițiar. Demersul, finalizat fără niciun rezultat, a continuat în dormitorul vecin, unde viețuiau oameni mai cu ștaif, cei care, legați la ochi aidoma Iustitiei, zeița dreptății, urmau să împartă, în viitorul apropiat, dreptatea în stânga și în dreapta muritorilor de rând.

În final, surpriză de proporții: cleptomanul era un vajnic procuror, proaspăt numit în acea toamnă. Am format un careu pe platoul unității, iar justițiarul a fost invitat să-și pună cenușă în cap. Nu s-a întâmplat nimic, iar întâmplarea s-a mușamalizat.

Tonul comandantului a fost moale, formal, iar nouă ni s-a cerut imperios să ștergem din memorie episodul. Specimenul a practicat ca procuror la Constanța până în 1995, apoi a trecut în avocatură, forțat, probabil, de legea care impunea, în cazul magistraților, declararea unei eventuale colaborări cu organele securității înainte de 1989.

Individul era omul potrivit pentru o viitoare colaborare din poziția de magistrat. Fiind vulnerabil, putea fi șantajat în orice situație, iar pentru a evita asemenea probleme era dispus să execute ordine, inclusiv de natură politică, venite de la centru.

Omul își practică și acum, liniștit, meseria. O fi ajuns și mentor pentru tinerii aspiranți să facă justiție într-o țară marcată de atâta nedreptate.

Câte specimene de acest soi or mai fi printre noi, Dumnezeu știe. Oamenii obișnuiți îi știu, dar românul preferă să fie impasibil, grijuliu doar cu propria persoană și avere. Mai ales bănățeanul, preocupat doar de vorețul său, brânza din putină și șoncul din șpais, nepăsător la ce se întâmplă în jur, ridicând glasul doar atunci când îi ajunge cuțitul la os.