Ce s-a ales de Lugoj, orașul visurilor noastre?

Constantin-T. STAN

Îmi împărtășeam visurile, în urmă cu aproape trei ani, concitadinilor, după istorica izbândă electorală a liberalilor lugojeni (după 80 de ani de opoziție, cu amintirea încă vie, pentru cei ce cunosc istoria orașului, a doctorului Alexandru Bireescu!), nerăbdători să trăiască experiența unui oraș renăscut. Animat de avânturi și speranțe, hrănit cu o anumită doză de naivitate, am cauționat, multă vreme, noua echipă edilitară. Era vremea tinerilor profesioniști în administrație, educați și școliți, cu idealuri și principii. Am propus, la vremea respectivă, două variante de lucru pentru acreditarea cu celeritate a potenței edilitare a noilor decidenți: de la centru spre periferie sau viceversa. Nici nu era greu de digerat ideea, accesibilă și pentru un adolescent. Constatăm, în Anno Domini 2023, an preelectoral, cu regret și profundă dezamăgire, că Lugojul arată chiar mai rău decât la preluarea butoanelor decizionale: un peisaj trist, asemăntor cu o pârloagă, fără spații verzi îngrijite, fără flori, fără proiecte în derulare care să dezvolte ambientul urbanistic. Sunt atâtea exemple de orășele în imediata noastră vecinătate care trezesc admirația privitorilor! Oare nu au vizitat politicienii noștri orașul înfrățit Makó, unde totul sclipește a curățenie și a bun-gust, oferind un concludent exemplu de management edilitar de succes?

Reluăm, cu unele actualizări, un mai vechi articol, pentru a constata ce s-a realizat concret în ultimii ani. Marile proiecte, cu finanțări guvernamentale sau din fonduri europene, sunt benefice și merită aprecierea comunității. Dar, deocamdată, putem admira doar schițe pe hârtie, frumos colorate și cu îndrăznețe detalii artistic creionate. În paralel cu elaborarea de proiecte și implementarea lor, urbea trebuie gospodărită în așa fel încât orice cetățean să sesizeze cu ușurință că peisajul urban s-a schimbat în bine.

Era la modă, în Epoca de Aur, un îndemn lozincard, cu virtuți aproape suprarealiste: „Spre comunism în zbor!” Nu conta prezentul, ci doar utopia unui ipotetic viitor, când vom avea parte, în devălmășie, de bunăstare și, implicit, fericire. O recentă declarație a edililor noștri se inspiră, parcă, din revoluta lozincă, fiind îndemnați să așteptăm, cu paciență și încredere, vremuri mai bune într-un incert viitor. Ni se sugerează, cu elocință și puerilă dezinvoltură, cu manevrarea instrumentelor sofisticii, o metafizică edilitară, invizibilă cu ochii fizici, care se adresează imaginarului, imperceptibilului. Eludând realitatea, ar fi ca și cum ți-ai construi acasă o piscină ultramodernă, dar înconjurată de bălării și cu gunoiul veșnic nemăturat. Parcă văd o mașinuță cu perii metalice, cu un șofer simulând tacticos strângerea gunoaielor din jurul noului spital, consumând „d-a ficea” motorina, pe marginea unor borduri acoperite de pământ și ambrozie.

La Lugoj, cetățenii care au produs schimbarea trebuie să se bucure de respectul promis electoral prin noul look al centrului istoric, aflat într-o stare deplorabilă. Prin centru istoric nu înțelegem însă doar segmentul abandonat (unde au început să ciugulească orătăniile!) dintre fostul „Amigo” și Electrice. Centrul Lugojului trebuie să ajungă până la Universitatea „Drăgan”, parcurgând și rotonda din fața Primăriei. (A se vedea ce înseamnă centru din exemplul Oradiei!) Oriunde îți arunci privirile, aspectul e dezolant: trotuarele sunt sparte sau peticite, străzile cârpite sau plombate, și încă cu mare întârziere, iar gropile, ca niște mici cratere selenare, dăinuie luni sau chiar ani. Întregul platou al Casei de Cultură a Sindicatelor, deschis generos privirilor localnicilor, dar și turiștilor, continuă să arate ca după un bombardament.

Dacă aș fi consilier, aș imagina, împreună cu echipa mea, un sector pilot, amenajat în jurul Primăriei, care să ofere o mostră a ceea ce s-ar putea înfăptui pe tot cuprinsul Lugojului. În primul rând, investigarea și consolidarea infrastructurii subterane, apoi o bordurare și asfaltare uni, cu materiale de calitate (cum se poate observa pe bulevardele timișorene). Rotonda sensului giratoriu din fața Primăriei (un imobil istoric, fostul sediu al administrației financiare, care, trebuie să recunoaștem, arată bine în exterior), ar trebui amenajată cu gazon și aranjamente florale (la o liră din flori, simbolul orașului muzicii, nu s-a gândit nimeni?), în mijlocul căreia să troneze, falnic, o fântână arteziană, de ce nu cinetică, după modelul Reșiței, unde primar este un lugojean. Aranjamente florale și în fața fostei Prefecturi, intercalate de mici fântâni arteziene. Cândva, în administrațiile trecute, s-a dorit așa ceva, dar realizarea a fost minoră.

În jurul Școlii Generale Nr. 3 (prima instituție de învățământ confesională greco-orientală românească lugojeană, un adevărat simbol al învățământului bănățean) ne întâmpină un asfalt degradat, cu denivelări și gropi (cât de benefică ar fi realizarea unui teren de sport modern, după o prealabilă înțelegere cu Protopopiatul Ortodox, proprietarul și administratorul spațiului). Nimeni nu s-a gândit la o placă memorială Ioan Vidu, montată pe fațada clădirii, dar și un însemn care să evoce personalitatea lui Alexandru Onae, modestul și harnicul învățător prețuit, într-un nemuritor panegiric, de Nicolae Iorga. Însă cele mai evidente urme de indolență administrativă se manifestă în fața Liceului „Iulia Hasdeu”. Acolo s-ar impune dezvelirea unei plăci memoriale, care să evoce existența fostului Liceu de Fete (vizitat în interbelic de regele Ferdinand și George Enescu!), amenajarea unui spațiu verde inundat de simfonii florale (tocmai am avut parte de un festival al florilor…) și, mai ales, realizarea unei rotonde (o alee dalată cu imaginație, bănci, ornamentică florală) în jurul statuii lui Eminescu (cu refacerea meschinului soclu), o creație dăruită de un artist de anvergură națională, Dumitru Pasima, unde elevii și dascălii lor să se poată reculege, ca în altarul unui templu închinat patriei noastre comune, limba română. Recent, în preajma bustului lui Eminescu s-au ingurgitat hectolitri de bere. E bună și răcoritoarea licoare, trimițându-ne cu gândul la Caragiale, dar lugojenii merită mai mult de atât.

Centrul Lugojului este un spațiu sacru, cu clădiri istorice în care s-au născut și au activat personalități proeminente ale culturii române. Vizavi de Casa Bredicenilor (nu există o placă memorială care să-i amintească pe toți cei trei mari Brediceni: Coriolan, Tiberiu și Caius – antecesorii, veniți din Brădicenii Gorjului în sec. XVIII, au descălecat în Oltenia coborând din Ardeal!), aripa veche a Liceului „Iulia Hasdeu” găzduia așa-numitul hotel „Concordia”, ridicat prin diligențele lui Coriolan Brediceanu. În saloanele sale și-au desfășurat activitatea membrii Mesei Poganilor, ai Casinei Române și cei ai ASTREI bănățene, care, prin filiala lugojeană, s-a afiliat ASTREI transilvănene în 1896. Orice trecător (local sau turist) ar trebui informat despre mirificele episoade, de anvergură națională, ale istoriei locale, prin montarea unei plăci memoriale, așa cum se obișnuiește în Occidentul civilizat, spațiul pe care-l clamează formal toți politicienii ultimelor decenii.

Vizavi de statuia lui Eftimie Murgu (creația maestrului Victor Gaga) din fața Școlii de Muzică „Filaret Barbu” exista, în urmă cu câteva zeci de ani, o căsuță în care locuise vremelnic tribunul pașoptist Eftimie Murgu, promotorul învățământului filozofic academic românesc la Academia Mihăileană din Iași, precursorul etnomuzicologiei românești. Modestul imobil a fost demolat cu mult timp în urmă, doar o meschină placă montată pe un bizar amplasament din apropiere amintindu-i numele.

În concluzie, și în centru, și la periferie domnesc nepriceperea administrativă, imobilismul, crasul amatorism și chiar indolența. O perpetuă jignire a lugojenilor, oameni inteligenți, iubitori de flori!

A sosit, oare, vremea unui nou doctor în fruntea administrației locale?

Istoria revine în actualitate, invariabil, cu o legică ciclicitate.