Mărgele electorale din sticlă colorată

Constantin-T. STAN

Campaniile electorale se desfășoară ca anotimpurile, cu periodicitate, inoculându-ți sentimentul că Dumnezeu, atunci când a creat lumea, a prevăzut ca muritorii să iasă din când în când din case, în fața urnelor de vot, pentru a se încredința lumește unui individ sau altul mai acătării.

Ca în timpul jocurilor sportive antice, lumea se învese-lește și iese din amorțeala vieții cotidiene, monotonă și fără sare și piper, apelând la saltimbanci, care se strâmbă artistic, dau expresiv din mâini, își mlădiază tonul vocii, oferă cu dărnicie acadele și, după caz (dacă legea le permite), mărțișoare, găletușe, pelerine și alte jucărele mai mult sau mai puțin colorate.

Așa i-au prostit și acaparat coloniștii spanioli pe bieții băștinași din cele două Americi: cu mărgelușe din sticlă viu colorate și alte podoabe, obiecte lucitoare fără de nicio valoare, bune pentru jocul copiilor și amăgirea fetelor și femeilor slabe de înger.

În fața unei plăceri îndelung mocnite și nefinalizate, poporimea își freacă palmele cu satisfacție, plictiseala fiind stâmpărată doar când și când de siropoase telenovele.

Apar, în cascadă, candidați noi, personaje cu voci mieroase, unele cu limbi dezlegate și cu un discurs stilat, îndelung exersat în fața oglinzii, platforme politice, schițe și planșe cu cele mai uimitoare detalii, în măsură să te lase cu gura căscată.

Atitudini virulente, înjurături (unele ca la ușa cortului), oameni cu vocația criticii, atacuri la persoană și, uneori, îmbrânceli și păruieli.

Spre satisfacția gospodinelor votante, ni se dezvăluie picanterii conjugale, suntem martorii unor divorțuri spectaculoase cu dezvăluiri incendiare.

Pentru a-și proba vivacitatea, masculinitatea, intransi-gența politică și verticalitatea morală, unele personaje simulează accente de furie revoluționară, împroșcând cu  invective în stânga și în dreapta.

Nici rudele nu scapă de zoaiele discursului, mai ales dacă au deținut în trecut anumite pârghii politice și au contribuit la o grea moștenire.

Justițiarii văd peste tot oameni ai mafiei, care stau la pândă pe la colțuri să prostească poporul, luptându-se din răsputeri să ucidă hidra ce tronează încă aidoma unui Al Capone contemporan greu de dovedit.

Se pare că și la Lugoj suntem martorii ultimelor zvârcoliri ale balaurului comunisto-securist, iar anumiți candidați agită paloșul anticorupției urmând pilda lui Don Quijote și invocând necesitatea imperioasă a prelungirii mandatului pentru atacul final.

Restul nici nu mai contează, publicul, surescitat, vibrând de dorința de a-l vedea pe șeful Mafiei răpus. Dacă vom achiesa însă la dulcea vrajă a luptei cu urmașii lui Al Capone, vor urma încă patru ani de vrajbă și război fratricid prin molozul vechilor și actualelor promisiuni electorale. Vom rămâne cu promisiuni, schițe, planșe și ruine.

Primăvara, sufletele ne sunt cuprinse de preaplinul unui sentiment al devoțiunii pentru eternul feminin. Pentru a ne exprima dragostea și atașamentul pentru ființele gingașe care dau culoare vieții, dacă suntem înscriși în cursa politică ieșim în spațiul public și dăruim flori.

Lumea largă trebuie să afle că suntem sensibili, iubitori de frumos, iar expresia sufletului nostru trebuie să fie trâmbițată în agora. Cum ar trebui să arate personajul care distribuie flori electorale?

De preferat barbișonul, eventual cu mustață, pentru a oferi o imagine plastică asupra masculinității sau, cum se spune, pentru a ne conferi carismă.

Barba sau barbișonul ascund cele mai intime trăsături de caracter, adevărate mistere ale personalității, unele în armonie cu lumea divină, care trebuie să inducă încredere prostimii. Ce ar fi un preot fără barbă și patrafir?

Ai putea crede în spusele sale, te-ai putea lăsa prins în mreaja oratoriei sale privind tărâmul raiului pe care cu toții îl visăm și ni-l dorim?

Ras și tuns lumește, fără straie cusute cu fir aurit, omul ar fi o prezență banală, un trecător într-un târg aglomerat, care predică în pustie și pe care nimeni nu-l ia în serios.

Zilele acestea, echipa de volei feminin a Lugojului a obținut un rezultat spectaculos.

Au vreo valoare cuvintele noastre, de simpli slujbași ai cetății, de admirație și felicitare? Dacă nu suntem can-didați, sunt simple cuvinte aruncate în eter.

Pentru candidați însă, o ocazie potrivită de a-și exprima atașamentul pentru urbea în fruntea căreia vor să hălăduiască patru ani.

Și, apropo de performanță și reprezentativitate, o constatare. În urmă cu vreo doi ani, dirijorul vechii corale a Lugojului a fost demis, deoarece nu era de-al locului, fiind considerat „vinitură”.

Între timp, la cârma corului se află tot o „vinitură”, ceea ce nu mai justifică vechea decizie. Câte lugojence fac parte din excepționala grupare de volei? Dacă nu au buletin de Lugoj, înseamnă că nu reprezintă orașul nostru?