György Kurtág 98 – emoționantă celebrare la Budapest Music Center

Constantin-T. STAN

Zilele trecute (19 februarie), profe-sioniști în materie, melomani din lumea largă, aflați sub vraja muzei Euterpe, sensibili și receptivi la glasul armoniilor contemporane, au trăit momente de adâncă emoție: jubileul de 98 de ani al maestrului György Kurtág, un nume de primă mărime al muzicii de avangardă. Născut și copilărit la Lugoj (izvodit în marea familie a membrilor comunității evreilor locali, care a dăruit muzicii europene nume de referință), maestrul a crescut și s-a dezvoltat într-o atmosferă de sublim ecumenism etnic și confesional.

Mai târziu, impregnat de trăirile și experiențele dobândite în burgul de pe malurile Timișului, maestrul avea să-și mărturisească afinitatea pentru toposul cultural românesc, menționând cu venerație numele lui Eminescu, cel căruia îi datorează, spiritual, devenirea și împlinirea sa ca intelectual.

Îmi amintesc, încă marcat, tribulații-le prin care am trecut în încercarea de a-l impune urbei natale ca Cetățean de Onoare, după decenii de absență, care au generat implacabil uitarea din partea foștilor concitadini.

Într-o primă etapă, cererea mea fiind acompaniată de cea a lui Ladislau Udvardy (un inginer lugojean iubitor de cultură), o parte dintre consilieri (dintr-o grupare politică astăzi revolută), având rețineri, au respins emiterea unei rezoluții favorabile.

Ignoranți, dominați de tare ale trecutului, le părea suspectă rezonanța maghiară a numelui marelui maestru (asociindu-l cu gruparea politică a minorității maghiare), dar și cea a co-propunătorului, care, neintuind „pericolul”, se semnase ca președinte al Asociației „Arató Andor”, o personalitate culturală remarcabilă a Lugojului în prima jumătate a secolului XX: cantor, organist, profesor de muzică, dirijor, jurnalist. O altă conotație viza antroponimia, contestatarii neștiind cine e acest Arató și că, de fapt, numele său, maghiarizat (într-un anumit context), fusese Andreas Ackermann, ceea ce trăda originea sa etnică.

Erau zorii postrevoluționari ai extremismului și xenofobiei. Între timp, umbrele, angoasele și zgura s-au disipat, atmosfera s-a înseninat, dar pericolul, se pare, este încă prezent, cei care girează vechile prejudecăți așteptând răbdători să speculeze omeneștile slăbiciuni ale semenilor.

Infantilii și naivii contestatari, dorind să dreagă busuiocul, au regretat în cele din urmă, motivând că nu știau că maestrul aparține etniei evreiești, ca și cum să fii maghiar ar fi un păcat. Maestrul, îndrăgostit de limba română și de tot ce ține de spiritualitatea românească, a dăruit concitadinilor săi, lumii muzicale (cu prilejul memorabilei sale vizite, în 2008, pe meleagurile matriciale), o capodoperă: Colinda-Baladă op. 46, omagiu adus magistrului Felician Brînzeu, dascălul său de limba română de la venerabilul liceu „Coriolan Brediceanu”.

Lucrarea a fost interpretată, anul următor, în primă audiție absolută, la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, apoi, în 2010, pe scena festivalului de la Szombathely (sub auspiciile Festivalului Muzical Internațional „Béla Bartók”) și la Paris, pe scena Operei Garnier, în cadrul tradiționalului Festival d’Automne à Paris.

La Budapest Music Center, unde am avut onoarea să particip la celebrarea celor 98 de ani ai maestrului lugojean (grație solicitudinii universitarului Lucian-Emil Roșca, președintele Asociației pentru Cultură Bănățeană), am fost martorul unor momente de mare încărcătură și noblețe spirituală, reprezentanții unor instituții prestigioase de pe întreg mapamondul  prezentându-și omagiile, transmițând felicitări și exprimându-și admirația pentru genialul creator.

Punct culminant: un concert omagial, în sala festivă de la Budapest Music Center, printre protagoniști aflându-se și ansamblul academic de muzică folclorică tradițională „Zvoane Bănățene”, fondat de magistrul Lucian-Emil Roșca, alcătuit din foști și actuali doctoranzi ai Facultății de Muzică timișorene. Un program inedit, astfel structurat încât să ofere o perspectivă cât mai amplă și diversă stilistic: de la muzica de avangardă (cele opt secțiuni din Hipartita op. 43 de György Kurtág, în viziunea violonistei Hiromi Kikushi), la creația bartókiană (maestrul Kurtág revendicându-se ca descendent spiritual al autorului operei Castelul Prințului Barbă-Albastră) și un evantai de miniaturi folclorice orchestrale (dăruite de ansamblul timișorean), intercalate cu sonorități de fluier și caval (Lavinius Nikolajević), violonistice (Adrian Balla, care a dat glas și unei viori cu goarnă – „laută cu tolcer”) și vocale (Alexandra Acs și Claudiu Siminic-Popa, cu momente doinite care au făcut apel la un ancestral strat folcloric). Cele două momente evocate au fost intercalate de Miklós Lukács și Balázs Szokolay Dongó, care au prezentat, cu anumite licențe de natură improvizatorică, extrase din creația lui Béla Bartók (apelând la trei tipuri de fluier și la saxofon sopran), culminând cu o fascinantă transcripție pentru fluier și țambal preparat a celor 6 Dansuri românești.

De o atracție aparte pentru melomanii prezenți (interesul fiind major, sala a fost arhiplină), dar mai ales pentru maestrul sărbătorit, a fost concertul ansamblului „Zvoane Bănățene”, invitat special (ca mesager al matricei spirituale a maestrului celebrat), care a făcut o incursiune repertorială în varii arii folclorice din Banatul istoric, dar și din toposul tradițional din Oltenia, Ardeal și Bihor. În final, publicului i-au fost dăruite și secvențe din folclorul tradițional maghiar.