Ciuma din Timișoara

Trupurile celor morți de ciumă să fie incinerate
Tâlhăriile au întrecut orice măsură
Izolarea localităților infectate
Casele izolate de la țară trebuiau arse
Serviciul divin din ziua de duminică
și cel din zilele de sărbătoare să nu mai fie ținute în biserică

Începând cu acest an [1738], pentru Banatul Timișoarei au venit zile de mare cumpănă. Peste puțină vreme, avea să fie reluat războiul pornit de Austria, în alianță cu Rusia, împotriva Porții, încă din anul 1737, pe teritoriul Bosniei, Serbiei și Țării Românești.

Acesta fusese purtat fără niciun fel de succes și se încheiase la Dunăre, în luna noiembrie 1737, cu marșul otomanilor până în fața fortului Sf. Elisabeta din apropiere de insula Orșova. Pregătiri urmau să fie făcute nu numai împotriva inamicului din afară, dar și împotriva unuia care începuse să amenințe monarhia din interior: în Transilvania începuse să bântuie ciuma.

Încă în luna octombrie a anului 1737, molima fusese adusă acolo din partea de răsărit a Țării Românești, sau din așa-zisa Țară Românească turcească, de către trupele imperiale din Armata a III-a, care opera în Țara Românească, sub comanda supremă a contelui Wallis, după cum o altă armată imperială acționa în Serbia, sub comanda ducelui de Lorena și a feldmareșalului Seckendorf, iar cea din Bosnia, sub comanda feldmareșalului prinț Hildburgshausen.

Administrația Țării Banatului a primit, în cursul lunii ianuarie, primele informații oficiale în legătură cu molima care bântuia în provincia învecinată, anume în districtele Brașov și Făgăraș, prin intermediul baronului Engelshofen, comandantul cetății Timișoara. Nu s-a întârziat cu luarea unor măsuri de prevedere, menite să împiedice propaga-rea ciumei dincolo de hotarele comune.

Cu toate acestea, molima se strecurase în cetatea Timișoarei încă în prima jumătate a lunii februarie 1738. Fusese adusă de un batalion din Regimentul de infanterie Grünne, care venise la Timișoara din Țara Românească și Transilvania. La înce-put, s-a crezut că primele victime din acest batalion nu muriseră cu adevărat de ciumă.

Rapoartele zilnice înaintate administrației țării de către medicul de Stat Major Tobias Dolfin, fie singur, fie împreună cu chirurgii de Stat Major Marianus Caunes și Delabarre, vorbeau doar de „boala epidemică prezentând umflături, care bântuie în rândurile batalionului Grünne”.

Din jurnalul redactat de la ultimul raport, cu privire la cei zece oameni afectați de umflături: la 19 februarie a murit unul, care avea febră malignă și umflături la pântece. […] La 26, femeia care a gătit acestor oameni afectați de umflături a fost afectată la rândul ei de umflături și febră malignă. […] Băiatul femeii, care petrecuse mai mult timp la spital printre cei care aveau umflături, a fost afectat, la rândul lui, de o umflătură, dar fără a avea febră. […]

Deoarece vedem că, deși aceste umflături (buboane) nu sunt ale ciumei, ele sunt totuși maligne și contagioase, iar răul sporește necontenit, socotim necesar ca, pentru a putea preveni mai bine acest rău, să-i separăm complet pe bolnavi de ceilalți oameni. […] La Viena luase ființă o Comisie Sanitară Aulică, […] care a ordonat ca orice corespondență pleca de la Timișoara spre Viena să fie trecută prin fum la graniță și să fie respectate cele prevăzute în Instrucțiunea pentru probleme sanitare.

Situația care fusese raportată la Viena, anume că boala se manifestase și într-o clădire particulară, la o calfă de sticlar, a dus la emiterea ordinului ca acele case, în care se aflaseră persoane infectate, să fie zăvorâte vreme de 14 zile, după care urmau să fie curățate temeinic. S-a interzis trecerea persoanelor particulare peste Dunăre, Tisa și Mureș.

Tot prin ordin, a fost urgentată construirea a două case de carantină, una la Seghedin, cealaltă la Aradu Nou. Era necesar ca Banatul Timișoarei să fie izolat cât mai curând. De aceea, era îndeajuns ca toate casele de carantină să fie construite doar din scânduri. Toate persoanele care călătoreau din Banat spre apus au fost obligate să efectueze o perioadă de carantină.

După terminarea carantinei, călătorii primeau certificare de sănătate, cu descrierea persoanei lor și semnate de comandanții carantinei și magistratul din Seghedin sau din Arad.

La 20 iunie 1738, Camera Aulică a ordonat, ca, pe viitor, trupurile celor morți de ciumă să fie incinerate, aceasta din cauză că, datorită terenului mlăștinos, leșurile nu puteau fi îngropate destul de adânc. Îngrijorarea a sporit în mod substanțial în întreaga țară, atunci când tâlhăriile au întrecut orice măsură.

Medicii repartizați la combaterea ciumei nu mai puteau călători în siguranță dintr-o localitate în alta, iar doctorul Peruschegg căzuse deja victimă tâlharilor la drumul mare. Doar intervenția cât se poate de energică a armatei mai putea pune capăt acestui flagel.

Era însă necesar să se procedeze cu maximă prudență, pentru a-i feri pe militarii folosiți în acest scop și, în general, armata care acționa în Banat de pericolul molipsirii de ciumă. Înainte de a fi trimiși, militarii din provincia noastră au fost consultați de către medici, fiecare în parte, iar toți cei suspecți din punctul de vedere al sănătății au fost internați în spital.

La fel de strict, au fost verificate și piesele de uniformă ale militarilor. În timpul marșului, au fost evitate localitățile infectate, dar, cu toate acestea, în mai multe regimente s-au înregistrat cazuri de îmbolnăvire cu ciumă.

Izolarea localităților infectate, înainte de toate însă cetatea Timișoara, făcea necesar un număr crescut de militari. Casele izolate de la țară trebuiau arse împreună cu efectele aflate acolo, după ce locuitorii fuseseră internați în lazarete, dacă în acele sate erau cumva semnalate cazuri de ciumă.

După cum Camera Aulică ordonase din nou dezinfectarea temeinică prin fum a corespondenței la trecerea liniei de cordon de pe Mureș și Tisa, tot la fel au fost emise, din cel mai înalt loc, ordine cu privire la șederea în carantină a călătorilor care veneau din Banat.

Comandanților de la Arad și Seghedin, cărora le revenea supravegherea carantinelor și a locurilor de trecere pe acolo, li s-a ordonat – sub pedeapsa pierderii onoarei și a gradului – să nu permită nimănui trecerea liniei cordonului înainte de efectuarea carantinei.

La începutul lunii iulie 1738, numărul de bolnavi în toate lazaretele din Timișoara a crescut până la 80-90. […] La 4 iulie a fost închisă școala iezuiților. Molima s-a răspândit și printre arestați. Faptul că aceștia erau înghesuiți laolaltă a dus curând la apariția unui mare număr de bolnavi în rândurile lor.

Pentru a-i feri, pe cât posibil, pe locuitorii Timișoarei de orice contact cu exteriorul, Comisia Sanitară de aici a socotit necesar ca serviciul divin din ziua de duminică și cel din zilele de sărbătoare să nu mai fie ținute în biserică, ci în afara acestora.

„Să dea Dumnezeu ca boala să cedeze, odată și odată, mai ales că poate fi deja remarcat faptul că decesele au început să se împuțineze, de când cei bolnavi au fost raportați la timp, și că răul nu mai poate depăși o anumită limită.”

(Anton von Hammer, Istoria ciumei din Banat. 1738-1740, cuvânt introductiv, traducere și note explicative de Costin Feneșan, Editura Diacritic, Timișoara, 2011)

A consemnat:
Constantin-T. STAN

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.