Un deziderat stringent: Corul „Ion Vidu” redivivus! (2) Dacă Corul „Ion Vidu” nu e, nimic nu e…

Constantin-T. STAN

Apelul lui Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, adresat celor peste 640 de participanți (număr record!) la cel de-al III-lea Congres Național al Istoricilor Români (Alba Iulia, 8-10 septembrie a.c.), deopotrivă celor ce diriguiesc, cu știință sau, de cele mai multe ori, cu nepricepere, destinul națiunii, s-a constituit într-un imperios semnal de alarmă.

O reflecție lucidă asupra tarelor unui prezent ce pare a se dilua tot mai mult în amatorism, indolență, uneori chiar rea-voință. Avalanșa de falși istorici care se pretind cunoscători ai domeniului postează, cu o ritmicitate debor-dantă, aproape frenetică, cu inconștientă, nonșalant, pe rețelele de socializare secvențe fanteziste, nefondate științific, din diferite perioade istorice, întrețin un public avid de cunoaștere, dar naiv, ce se lasă ușor antrenat și indus în eroare într-o lume a contradicțiilor.  Fenomenul s-a extins, ca o pandemie supervizată și dirijată, parcă, în laboratoare oculte, în toate domeniile istoriei: arhivistică, documentaristică, dar și în sistemul educațional. O mulțime de politicieni, erijându-se în atotcunoscători, fac apel la istorie, cu diverse prilejuri festive, pentru a poza în vajnici, providențiali vlădici ai satelor și orașelor patriei.

„Trebuie să atenționăm autoritățile române, care mai doresc să țină istoria la secret sau chiar să distrugă memoria istoriei românești, că efortul lor este greșit și în van, iar comunitatea istoricilor și arhiviștilor va face toate eforturile pentru a se asigura un acces corect și cât mai larg tuturor categoriilor de utilizatori”, subliniază, tranșant, carisma-ticul academician. Sunt relevate, totodată, mari deficiențe privind curricula de specialitate, numărul de ore alocate procesului educativ și subfinanțarea sistemului, aspecte ce ar trebui să-i preocupe, în primul rând, pe decidenții politici.

Aceeași stare de lucruri se perpetuează de ani buni și în cultură, cu riscul alterării, disipării, iar în final a compromiterii conceptului de identitate națională. Muzica, cel mai sensibil domeniu artistic, care se exprimă imaterial, prin simboluri, dar care n-au nicio noimă fără tălmăcirea unui artist, ar trebui să se constituie într-o prioritate pentru conservarea și promovarea valorilor identitare.

Așteptăm un Apel, în acest sens, și din partea forurilor care tutelează breasla muzicienilor și cea a artiștilor plas-tici profesioniști. Muzica a devenit de mult o cenușăreasă în sistemul de învățământ preuniversitar, iar curricula în acest domeniu este tot mai săracă, în contextul în care ansamblul coral nu mai este normat.

Efectele se resimt în liceele de specialitate și în învăță-mântul academic, unde selecția se realizează tot mai anevoios în absența unei consistente baze de selecție. Cine-i mai educă pe tineri în spiritul ancestralului fond folcloric, esență a spiritualității naționale, cine le mai inoculează curatul sentiment patriotic, atât de necesar în vremuri de restriște, cine le mai încălzește sufletul cu fiorul sacru al psalmodiilor ecleziastice, matrice a ființei românești?

Criza Corului „Ion Vidu”, urmașul glorioasei Reuniuni Române de Cântări și Muzică, persistă. Nu am remarcat vreo intervenție, poziție sau atitudine din partea celor care clamează, acum, la jumătatea ciclului electoral, participa-rea la viitorul scrutin. Dorim să ni se împărtășească pro-iecte, idei din sfera culturii, bazate, evident, pe o temeinică cunoaștere a fenomenului. În cazul Lugojului, focar de cultură bănățeană și națională, nu e vorba de o simplă cunoaștere, ci de un atașament profund la valorile locale, o dragoste chiar pentru burgul pe care dorești să-l reprezinți.

Va fi cineva vrednic de acest lucru în viitorul apropiat? Altfel, vom asista la dispariția treptată a simbolurilor culturale, cele care definesc Lugojul, înnobilat de Nicolae Iorga, în deplină cunoștință de cauză, cu sintagma „Florență a Banatului”. La Lugoj au reverberat, în 1811, ecourile armoniilor mozartiene (Flautul fermecat) la 15 ani de la prima audiție vieneză, au entuziasmat publicul, în 1868, pe scena vechiului teatru (edificat, în 1835, de frânghierul Anton Liszka!), replicile actorilor trupei de teatru a lui Mihail Pascaly, din care făcea parte și Mihai Eminescu.

Parafrazând finalul din Cel mai iubit dintre pământeni (unde Marin Preda preia învățătura Sfântului Apostol Pa-vel), rostim și noi: Dacă Corul „Ion Vidu” nu e, nimic nu e…

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Fii primul care își dă cu părerea!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.