Traian Vuia, 150 de ani de la naștere (VIII). Colaborarea cu revista „La Transylvanie”

O activitate publicistică remarcabilă a desfăşurat Vuia în paginile revistei bilunare „La Transylvanie”, editată la Paris de Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, din iniţiativa sa şi sub patronajul unor personalităţi franceze ştiinţifice, politice şi militare, ce susţineau cauza popoarelor oprimate.

Prin cele 11 articole publicate – „Eliberarea naţionalităţilor oprimate”, „Comemorarea Revoluţiei românilor din Transilvania din 1848”, „Catolicii şi problema austro-ungară”, „Problema Austro-Ungariei, D-L Roosevelt şi naţiunile oprimate”, „O uitare”, „Recunoaşterea independenţei României Transcarpatice şi a unirii sale cu Regatul”, „Girueta maghiară. Românii din Transilvania şi principiile preşedintelui Wilson”, „O manevră bizantină”, „Unitatea naţională română”, „Consideraţii asupra Banatului. Raporturi româno-sârbe” – Traian Vuia susţinea necesitatea eliberării popoarelor oprimate din Imperiul Austro-Ungar, dreptul acestora la autodeterminare şi la constituirea de state naţionale, prezenţa opiniei publice europene, situaţia reală din imperiu, cerându-i să combată orice încercare de justificare a necesităţii menţinerii acestuia.

Trăind într-o ţară democrată, lucru remarcat cu plăcere în numeroase ocazii, fiind el însuşi un democrat prin excelenţă, Vuia va milita cu consecvenţă pentru libertatea popoarelor oprimate.

Nu întâmplător primul articol publicat în revista „La Transylvanie” purta titlul „Eliberarea naţionalităţilor oprimate”.

Încă de la început Vuia atrage atenţia puterilor Antantei că „nu mai pot să se prefacă a nu şti că centrul luptei actuale este dreptul la viaţă al naţionalităţilor oprimate de o dominaţie străină.”

Motivul invocat de o parte a opiniei publice din ţările Antantei – cercurile austrofile, catolice şi socialiste minoritare – că, prin susţinerea eliberării naţionalităţilor oprimate de către Austro-Ungaria, s-ar prelungi războiul i se pare lui Vuia fals.

Dimpotrivă, acest lucru ar scurta războiul – consideră inventatorul bănăţean -, deoarece majoritatea armatei austro-ungare este formată din latini şi slavi, ponderea germanilor fiind de doar 16%, „din 1000 de recruţi care se prezintă la fiecare naţionalitate, sunt înrolaţi 380 de români, 359 de croato-sârbi, 349 de maghiari, 285 de sloveni, 268 slovaci, polonezi, cehi, 251 ruteni, 244 germani”.

Mai mult, această armată este în descompunere – subliniază Vuia – din ea luând naştere armate cehoslovace şi sârbeşti şi „tot din această destrămare vor lua naştere legiunile pe care românii din Transilvania ard de nerăbdare să le formeze pentru a lupta pe frontul occidental”. Unirea Transilvaniei cu Regatul, corolar firesc al eforturilor depuse de mişcarea naţională românească în toată epoca modernă, l-a preocupat în mod deosebit pe inventatorul bănăţean.

El considera că realizarea unei uniri trainice, „conform principiilor wilsoniene”, nu se putea face decât în două etape: în prima etapă provinciile româneşti să-şi declare independenţa, iar după o perioadă de tranziţie obligatorie, „oricât de mare ar fi sacrificiul la care Regatul a consimţit pentru eliberarea fraţilor săi înlănţuiţi”, în cea de-a doua etapă „ca popor liber să-şi poată exprima voinţa de a se uni cu România”.

Independenţa acestor regiuni româneşti subjugate – arăta Vuia – nu este scopul lor, ci procedeul prin care vor ajunge la unirea lor cu Regatul”. Datorită condiţiilor istorice determinate de sfârşitul războiului, capitularea Puterilor Centrale şi dezmembrarea rapidă a Imperiului Austro- Ungar, unirea Banatului şi Ardealului s-a făcut într-o singură etapă, prin actul de voinţă naţională de la 1 decembrie 1918.

O amplă analiză a realităţilor social-economice, politice, culturale din Banat şi a evoluţiei relaţiilor dintre români şi celelalte etnii stabilite în această regiune de-a lungul timpului, o face Vuia într-un articol amplu şi bine documentat intitulat „Consideraţiuni asupra Banatului”. „Aproape că nu există regiune în Europa care să se poată compara cu Banatul, atât din punct de vedere geografic, economic, cât şi din punct de vedere etnic – aprecia Vuia cu o nedisimulată mândrie bănăţeană. Este ceea ce se poate numi o regiune completă (…) Există locuri pitoreşti incomparabile, se găsesc aici frumuseţi ale câmpiei şi ale muntelui”.

Invaziile şi colonizările succesive şi-au pus amprenta asupra Banatului, dar nu au schimbat caracterul românesc al provinciei, aprecia Vuia pe bună dreptate şi cu argumente pertinente: „Singura limbă care se înţelege peste tot, atât în oraşe, cât şi la ţară este româna. Germanii, foarte numeroşi în Banat, nu învaţă limba sârbă decât foarte rar; sârbul, la rândul său, învaţă mai uşor limba română decât germana. Aşa se face că în comerţ, sârbul este obligat adesea să vor-bească româneşte cu germanul”.

Fiind un articol polemic scris în perioada în care o parte a Banatului era sub ocupaţia trupelor sârbeşti, iar reprezentanţii guvernului Regatului Sârbo-Croato-Sloven solicitau Conferinţei de Pace de la Paris alipirea Banatului istoric, Vuia acorda o mai mare importanţă raporturilor dintre românii şi sârbii din Banat, explicând poziţiile diferite manifestate în timpul unor evenimente istorice: Revoluţia de la 1848, instaurarea dualismului austro-ungar, lupta pentru drepturi naţionale etc.

Argumentând cu date istorice şi demografice – nu totdeauna riguros exacte – caracterul românesc al Banatului şi necesitatea menţinerii integrităţii sale, Vuia încheia articolul cu speranţa că „Aliaţii, fixând frontierele statelor, vor respecta principiile dreptăţii şi nu vor căuta să satisfacă ambiţii în detrimentul unui popor care a suportat cele mai îngrozitoare orori ale acestui război, care nu numai că a trebuit să lupte împotriva Antantei ci a şi fost trădat de proprii aliaţi”. Din păcate, marile puteri au gândit şi au decis altfel: 2/3 din teritoriul Banatului a revenit României, iar 1/3 a fost cedat Regatului Sârbo-Croato-Sloven.

Dumitru TOMONI