La 1 septembrie 1939 Germania invadează Polonia, declanşând cel de al doilea război mondial. În ziua următoare, Traian Vuia îi scrie lui Ionel Dobrin, fiul lui George Dobrin, manifestându-şi îngrijorarea pentru situaţia ameninţătoare şi nesigură. El consideră că avântul lui Hitler este consecinţa politicii conciliante anglo-americane şi a politicienilor nepricepuţi. „Împărtăşesc în toate părerea D-tale asupra originei catastrofei, care ne ameninţă. Este opera lui Lloyd George şi a lui Briand, fără să mai vorbim şi de Blum. Plătim, Dumnezeu ştie cu ce preţ, păcatele politicei anglo-americane din cei din urmă douăzeci de ani. Lumea a trăit timpuri mari guvernată de visători fără pricepere. Clemenceau a murit de necazul politicei incoerente a creaturii lui, care a fost Briand”.
În timpul celui de al doilea război mondial, inventatorul român s-a încadrat în lupta antifascistă. Din primii ani ai ocupaţiei germane el a întreţinut legături cu un grup de studenţi şi intelectuali antifascişti şi cu colonia de români de la Issy-les-Moulineaux. În 1942 a luat legătura cu mişcarea română de rezistenţă din Franţa și a intrat în Frontul Naţional Român, care a grupat în 1943 mai multe organizaţii din Rezistenţă. Mai mult, în plină ocupație nazistă, sfidând o posibilă condamnare la moarte în cazul unui denunț, Vuia adăposteşte, în biroul său din Paris, redacţia ziarului clandestin „La Roumanie Libre”, apărut în octombrie 1943 în limba română şi franceză, ca organ al Frontul Naţional Român. În august 1944, când se constituie primul Comitet Legal al Frontului Naţional Român, inventatorul este ales preşedinte. În timpul insurecției de la Paris, în dimineața zilei de 22 august 1944 Vuia a hotărât să se mute sediul Frontul Naţional Român din Franța în localul fostei Legații a lui Ion Antonescu și să se pună pe acoperiș tricolorul românesc. Într-un mesaj adresat guvernului român și publicat în „La Roumanie Libre” din septembrie 1944, Vuia arăta că F.N.R. „grupează pe toți compatrioții antifasciști din Franța, pe toți cei care timp de patru ani au îndurat greutatea ocupației germane, persecuțiile poliției de ocupație și ale agenților lui Antonescu, dar mai ales pe toți românii care, cu arma în mână, au luptat împotriva fascismului. Până acum șaizeci de eroi din Frontul Național Român au căzut pe câmpul de onoare al maquis-ului francez, dar mulți compatrioți s-au înrolat astăzi în noua armată franceză, ca să ducă lupta până la distrugerea inamicului comun. Ei o fac cu tot entuziasmul tinereții lor și sunt conduși de un singur ideal: libertatea popoarelor și îndeosebi a poporului român…”. Vuia anunță acolo în ce fel F.N.R. „prin tractele sale și prin revista clandestină „La Roumanie Libre” s-a străduit să demaște reclama mincinoasă a fostului guvern Antonescu în Franța ocupată”.
După război, F.N.R. a ajutat la repatrierea românilor deportaţi, din partea de nord a Ardealului, în lagărele hitleriste de muncă forţată de la Sedan, Metz, Vadnay, Piemont şi Mailly, și a desfăşurat acţiuni de mobilizare a opiniei publice din Franţa, în vederea ajutorării românilor care au suferit din cauza secetei din ţară din anii 1946-1947. Și asta, în condițiile în care Vuia era un septuagenar cu mari probleme de sănătate, ce părăsise România în vara anului 1902.
Dumitru TOMONI
Distribuie:
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Lasă un răspuns