Traian Vuia, 150 de ani de la naștere (XVI). Corespondența cu George Dobrin

Pe lângă remarcabilele invenții brevetate în 12 țări din Europa, în SUA și Australia, Traian Vuia fiind primul pământean care a demonstrat că se poate zbura cu un aparat mai greu decât aerul și cu mijloace proprii de bord, pe lângă neobosita activitate social-politică pusă în slujba neamului din care provenea, inventatorul și patriotul bănățean a întreținut și o permanentă corespodență cu prietenii din Banat și nu numai.

Un loc aparte în acest sens o reprezintă corespondența cu lugojeanul George Dobrin (1862-1952), primul prefect român din Banatul interbelic, Vuia lucrând în biroul său avocațial în anii 1900-1902. Cele 20 de scrisori trimise de Vuia lui Dobrin s-au păstrat în Biblioteca Centrală de Stat, azi Biblioteca Națională a României. Corespondenţa cu George Dobrin întregeşte personalitatea lui Traian Vuia, arătându-ni-l preocupat nu numai de finalizarea şi omologarea unor invenţii – generatorul de abur şi elicopterul – dar şi de evoluţia politică a compatrioţilor săi, reuniţi pentru prima dată într-un singur stat naţional.

Primele scrisori dezvăluie dorința lui Vuia de a se întoarce în ţară şi a se stabilii în Banat. În prealabil, dorea să facă o călătorie în România spre a lua contact cu noile realizări, şi îndeosebi pentru a vedea cum s-ar putea face „util în ordinea nouă din ţara noastră” (Scrisoarea din 24 decembrie 1921). Intenţia de a se reîntoarce în ţară este mărturisită şi în scrisoarea din 20 iunie 1923:

„Trebuie să vă mărturisesc că cea mai mare dorinţă a mea este de a mă reîntoarce cât mai degrabă în patrie. Anul acesta este cel decisiv”. Curând va înţelege însă că această dorinţă este inoportună: „Sunt convins că pentru orice om care voieşte să lucreze acasă, acum nu este loc. Întreaga noastră viaţă publică este otrăvită”, consemna Vuia cu amărăciune în scrisoarea din 19 august 1923. Şi totuşi, nu putea renunţa aşa de uşor la ideea reîntoarcerii în ţară. Se vede acest lucru şi din scrisoarea datată 4 martie 1925: „Vă pot asigura că dorinţa mea mai mare este de a mă reîntoarce în ţară (…). Din nefericire, nu este momentul oportun. Ţara se află într-o atmosferă care sterilizează toate voinţele bune. Sper însă ferm că, isprăvind aici tot ce am de făcut, mă voi putea reîntoarce în curând”. Din păcate pentru marele inventator, momentul revenirii definitive în ţară avea să se amâne mai bine de două decenii. Chiar dacă a trăit 48 de ani departe de țară, Vuia a urmărit cu multă atenție evoluția economică și social-politică a României Mari.

Traian Vuia critică cu duritate demagogia şi balcanismul vieţii politice, „virusul politicianismului şi al fanariotismului”, dezinteresul guvernanţilor pentru destinul ţării, necinstea şi dezbinarea: „Bărbaţii noştri cred că marile probleme se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice”. Superficialitatea politicienilor români şi lipsa lor de patriotism sunt condamnate cu vehemenţă (Scrisoarea din 20 iunie 1923). Teama de „balcanizare” a ardelenilor prin contactarea „virusului bizantin” este argumentată printr-o sugestivă comparaţie: „Dacă amesteci fructe sănătoase cu fructe stricate este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci cele bune se vor putrezi. Fructele bune nu pot fi prezentate decât prin nimicirea celor stricate” (Scrisoarea din 11 aprilie 1922).

Chiar dacă manifestă o constantă nemulţumire faţă de guvernările tradiţionale, Vuia combate ideea „democraţiei de dreapta”, pe care o consideră „democraţie ciocoiască sau fanariotă”, criticându-i pe cei ce cred că „salvarea ne va veni de la un bărbat miraculos şi în loc de acţiune cred că fac bine dacă aşteaptă răsărirea acestui om fenomenal, un fel de Mussolini” (scrisoarea din 16 iunie 1926). Duşman declarat al regimurilor dictatoriale, Vuia milita pentru instaurarea în ţară a unei democraţii burgheze de tip apusean, care să educe poporul „să se supună unei discipline şi ca el să înveţe a se guverna pentru binele tuturora şi al fiecăruia” (Scrisoarea din 16 ianuarie 1926). Pentru a ajuta poporul spre „destinele lui înalte”, „trebuie să-l iubim, ca un părinte bun și înţelept copilul lui, trebuie să-i arătăm devotament în ce priveşte ambiţiunile lui şi dorinţele lui drepte”; „Scopul democraţiei este de a forma elita şi să urmeze sfaturile acestor elite, cari o vor împiedica de a se cufunda în mediocraţie”. Iar eşecul democraţiei ar produce o criză gravă „care poate provoca dictatura unui om sau unei formaţiuni care vor lăsa după ele pagube enorme”. Ultima scrisoare din această corespondenţă, adresată de data aceasta lui Ionel Dobrin, devenit între timp primar al Lugojului, datează din 2 septembrie 1939, deci a doua zi după declanşarea celui de-al doilea război mondial și exprimă în doar câteva rânduri îngrijorarea savantului față de deprecierea relațiilor internaționale. Corespondența cu avocatul lugojean dezvăluie multiplele preocupări ale savantului bănățean, patriotismul său și dorința de a se întoarce în țară și a se face util în România Mare.

Dumitru TOMONI

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.