Serată lirică, lansare de carte și CD la Casa Bredicenilor

Constantin-T. STAN

Duminică, 13 noiembrie a.c., la Casa Bredicenilor, va fi lansat un volum de poeme semnate de Alexandru Racolța (1927-1978). Antologia, îngrijită și prefațată de subsemnatul, cu un portret literar conceput de reputatul poet și eseist lugojean Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992), coleg la venerabilul liceu „Coriolan Brediceanu”, exprimă rafinatul glas poetic al unui fost solist al Operei clujene, rămas cvasinecunoscut publicului larg. O voce poetică marcată de drame sufletești, neîmpliniri sentimentale, un glas stingher într-o lume tot mai maculată de „zoaiele” prozaicului. Volumului îi va fi atașat un CD, cu opt arii din opere, care redau atmosfera excepțională a spectacolelor Operei clujene, ce va fi prezentat de nepotul artistului, dr. Andrei Racolța. Despre personalitatea poetică a lui Alexandru Ra-colța va vorbi scriitorul și criticul literar Cristian Ghinea. În debutul lansării, melomanii lugojeni vor trăi emoția întâlnirii cu vocea mezzosopranei bucureștene Camelia Cuzub, câștigătoarea Marelui Premiu la ediția din 2021 a Concursului Internațional de Canto „Tiberiu Brediceanu”.

Pentru a oferi publicului o perspectivă asupra anvergurii literare a lui Alexandru Racolța, preluăm câteva pasaje din portretul elaborat de Gheorghe Alexandru Iancovici.

*

Chiar şi simpla privire aruncată asupra repertoriului atât de vast (44 opere) şi de variat în ce priveşte rolurile interpretate în decursul fulgurantei lui treceri pe scena Operei Române de Stat din Cluj-Napoca ne sugerează o imagine impresionantă a resurselor vocale ale tenorului lirico-spint Alexandru Racolţa. Trebuie să-l fi văzut însă fremătând în rolul lui Lenski din Evgheni Oneghin de P. I. Ceaikovski, al Vizionarului din Boris Godunov de Musorgski, al lui Alfredo din Traviata de Verdi, să-l fi urmărit în caldele, superbele (şi entuziast bisatele) lui elanuri cromatice din Paiaţe de R. Leoncavallo (în rolul lui Arlechino) ori în Bărbierul din Sevilla de Rossini (rolul contelui de Almaviva), ca să-ţi dai seama că ai în faţă un artist de înaltă clasă, de o seducătoare şi complexă personalitate.

S-a afirmat pentru întâia dată în 1948, cântând, alături de alte voci prestigioase ale timpului, în Simfonia a IX-a de Beethoven, interpretată de Filarmonica de Stat „Ardealul”, sub bagheta maestrului George Georgescu: „Cvartetul vocal alcătuit de dnele Stela Simonetti şi Florea Stoltischi şi dnii Ştefănescu Goangă şi Alexandru Racolţa mi s-a părut cel mai bun din câte am auzit la Cluj”, aprecia cronicarul muzical Ion Someşan în ziarul local „Făclia”.

De atunci, succesele s-au succedat vijelios. Oficialitatea n-a pregetat să-i recunoască şi încununeze meritele excepţionale. În 1953, Alexandru Racolţa este laureat al Festivalului Mondial al Tineretului pentru Pace şi Prietenie de la Bucureşti. Apoi, laureat al Premiului de Stat. Tânăr şi ambiţios, deţinând şi o licenţă în filozofie, Alexandru Racolţa se dăruieşte cu fervoare artei interpretative, cu conştiinţa că mistuirea şi munificenţa sa nu corespund doar unui act sacerdotal în templul Thaliei, ci răspund şi unui imperativ civic: acela de a da tot ce ai mai bun în tine Cetăţii. O mărturisise el singur: „Simt o neţărmurită mulţumire atunci când văd că tot ceea ce reuşesc să realizez poate fi de folos celor mulţi. Poporul preţuieşte numai arta părtaşă luptei şi năzuinţelor lui spre mai bine. Către o astfel de artă mă străduiesc să-mi îndrept şi eu toate posibilităţile. Pentru aceasta, caut întotdeauna să transmit spectatorilor, cât mai veridic, conţinutul rolurilor pe care le interpretez”.

A-l considera însă doar prin prisma carierei de tenor de operă şi a-l nesocoti pe poet înseamnă a nu-l cunoaşte decât fragmentar, a-i ignora faţa nevăzută (precum a Lunii: tulburătoare şi tutelată de mister). Clocotul lui lăuntric – arderea era starea sa permanentă –, crizele lui sufleteşti, de care n-a fost cruţat, se revărsau în versuri convulsionate, în versuri-vâlvătăi: „Universul amfibiu al mâinilor/ E-o strigare aprinsă în sfeşnic de degete…/ De te ard şi te dor, vino, vom merge şi, fără pregete,/ Le-om lega-n curcubeul din roua fântânilor…” (Cărare). Aprins, arzânde, după-amieze calde, fierbintele Saharei, încinsul pustiului, dogoresc pirosfera ancestrală, sunt răsfrângerile rostite ale unei permanente combustii dinlăuntru. De la cantilenă (Şoapta) şi epitalam (Ţie), trecând pe dinaintea tabloului frenetic al Dansurilor polovţiene până la ermetismul geometrizant din Improvisio, Pictoriţa descântului convex, anxioasa sensibilitate a lui Alexandru Racolţa străbate un drum sinuos, spintecat de chemări, rătăcit, sub ceruri oarbe, troienit de pulberea luceferilor incineraţi. Erosul, celebrându-şi tumultuoasele efuzii, îşi asociază regnul mineral, însufleţindu-l: „Atunci, şi pietrele ascunse s-or trezi/ Bătând un nevăzut de degete lunare/ Din adâncimi, spre cerul seninului opal”.  Contaminate de ritmul genezic: „Cu ochi de cârtiţă sări-vor pietrele afară/ Îndrăgostite, dislocate, cerşind căldurilor o zi!”

Urmând acest drum, descoperit după rătăciri prin hăţişuri cu spini otrăviţi, poetul, necunoscut mulţimilor, ştiut doar de câţiva prieteni, ar fi răzbit, pe căi abrupte, pe un platou al marilor linişti, al marilor împăcări cu negrăitele galaxii şi cu sine. Există însă un destin al poeţilor de vocaţie, ce nu şi-au rostit decât începutul, restul nemaifiind decât un semn de adio trimis de pe alt tărâm. Al celor topiţi în neîntoarcere. Alexandru Racolţa e din ceata lor.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.