La sfârşitul anului 1901, Vuia începe publicarea unui studiu intitulat „Viitorul”, pe parcursul a cinci numere, reunit apoi într-o broşură apărută la Lugoj în 1902. Continuând preocupările din teza de doctorat, studiul se dorea a fi „o încercare de sociologie politică şi una din primele mărturii din ţara noastră într-un domeniu ce abia de curând, în zilele noastre, se constituie ca disciplină ştiinţifică distinctă: futurologia, ştiinţa viitorului”.
Pornind de la o scurtă analiză a evoluţiei societăţii omeneşti până la revoluţia franceză – nu fără unele inexactităţi istorice -, Vuia se opreşte asupra perspectivelor deschise de această revoluţie.
Toate revoluţiile moderne, consideră Vuia, au avut consecinţe contradictorii: pe de o parte au produs o democratizare a societăţii prin apariţia unor instituţii liberale, iar pe de altă parte au determinat o creştere a rolului armatei.
În continuare, Vuia se referă la epoca sa analizând factorii care, considera el, „caracterizează prezentul şi determină viitorul”: creşterea continuă a puterii statului, militarismul cronic, creşterea enormă a dărilor, creşterea peste măsură a birocraţiei, restrângerea libertăţii individuale. Statul tinde să controleze totul, inclusiv formele de manifestare a culturii. De aceea un număr mare de societăţi culturale, ziare şi reviste au fost suprimate, iar biserica şi şcoala au trecut sub controlul total al statului, nu fără urmări asupra rolului acestora.
Astfel că, dacă „în trecut şcoala avea menirea de a învăţa veneraţia lui Dumnezeu şi cultura morală, azi menirea ei este loialismul sau mai bine zis religia statului, patriotismul”. În absenţa unei societăţi liberale consolidate, „toate se aşteaptă de la stat care bucuros prinde orice ocazie spre a-şi extinde puterea.
Statul – consideră Vuia – dispune azi aproape pretutindeni asupra căilor ferate, poştei, telegrafului, conduce artele, ştiinţa, teatrele, igiena publică, canalizarea râurilor, filantropia. Poliţia devine de stat, ba ce-i mai mult: unii cer farmacii de stat, spitaluri de stat, comerţ de stat, industrie de stat etc.
Şi totuşi creşterea puterii statului, în loc să producă o firească îngrijorare, are efecte contrare, „socialiştii şi toţi colectiviştii doresc un atare sistem social”. Stabilind o strânsă legătură între militarism şi sporirea dărilor, Vuia constată că „în cele din urmă trei decenii armatele s-au îndoit, ba cel mai mult în unele ţări s-au întreit şi sporirea armatelor nu numai că nu dă îndărăt, ci merge înainte”, în timp ce „dările pretutindeni s-au îndoit… şi se sporesc încontinuu”.
În ceea ce priveşte restrângerea libertăţii individuale, Vuia leagă acest fenomen general de decăderea morală pentru că, aprecia el, „Libertatea a fost considerată în toate timpurile de domnia puterilor morale, căzând deci acestea şi libertatea ca funcţia acelora trebuie să cadă, societatea numai astfel mai poate susta [exista] dacă sila şi frica suplinesc aceea ce mai ’nainte era chemarea moralei.” Toţi aceşti factori, consideră Vuia, vor duce la decăderea lumii moderne.
Pentru a fi mai convingător, prezintă procesul de decădere a Imperiului Roman şi a Imperiului Inca din Peru, înainte de cucerirea spaniolă, unde aceiaşi factori au dus la decăderea celor două imperii. Dincolo de informaţia şi cultura avocatului lugojean, rămâne lăudabil efortul de descifrare a viitorului prin analiza evoluţiei procesului istoric, chiar dacă lecturile au fost „insuficient asimilate critic.”
În acelaşi studiu, Vuia abordează şi problema rolului religiei în istoria omenirii şi a relaţiei dintre ştiinţă şi religie.
„Socialiştii – scrie Vuia – prorocesc că religia trebuie să dispară, pentru că omenirea din viitor nu va mai avea lipsă de religie… Fapt e că religia cu înaintarea ştiinţelor nu devine deloc superfluă, ba accentuez că militarismul reînviat va resuscita din nou multe din acele patimi şi instincte inferioare care caracterizează epocile barbare”.
Nici nu putea avea o altă poziţie fiul preotului din Surducu Mic, crescut şi educat în cultul modestiei, cinstei şi credinţei în Dumnezeu. El va mărturisi mai târziu că este credincios, chiar dacă se duce la biserică foarte rar, însă nu face rău nimănui şi este convins că „cine are credinţă în Dumnezeu nu se simte singur niciodată, nici măcar în pustiul Saharei… Când lumea îşi va găsi din nou această credinţă adevărată, povăţuită de preoţi adevăraţi, lumea îşi va regăsi calea fericirei”, pentru că „numai credinţa va putea rezolva ceea ce ştiinţa nu-i în stare.”
Referindu-se la disputele care aveau loc între sociologii din vremea sa, Vuia arată că „fiecare parte crede că învăţăturile care le predică sunt absolute, bune, adevărate, unicele fericitoare, în fapt însă nu sunt decât relative, ce e şi foarte firesc. În fiecare se exprimă mai clar acele idei cari sunt date prin relaţiile sociale în care trăieşte.”
Vuia sesizează relativitatea doctrinelor şi faptul că odată cu evoluţia societăţii omeneşti evoluează şi ideile şi concepţiile oamenilor despre lume şi societate. Studiul se va încheia cu o premoniţie, Vuia neexcluzând posibilitatea „că unul sau altul dintre factorii amintiţi să cauzeze societăţii o moarte prematură fără ca să ajungă bătrâneţe adânci”. Atunci s-ar ajunge la un nou despotism în care „nu va mai fi deosebire între om şi om”, pentru că „toţi vor fi sclavii statului.”
Dumitru TOMONI
Lasă un răspuns