Traian Vuia, 150 de ani de la naștere (X). Colaborarea cu revista „Sămănătorul”

Într-o serie de trei articole publicate în revista braşoveană „Sămânătorul” în anul 1924, Traian Vuia prezintă frământările emigraţiei române de la Paris. După declanşarea primului război mondial, opinia publică franceză şi în special românii stabiliţi în Franţa aşteptau cu emoţie şi îngrijorare atitudinea României. Decizia Consiliului de Coroană de la Sinaia, din 3 august 1914, de rămânere a României în neutralitate armată „a produs la Paris o atmosferă de uşurare”.

Opinia publică franceză – mărturiseşte Vuia – era convinsă că România va intra în război alături de Antantă, chiar dacă ştia că semnase în 1883 o înţelegere cu Puterile Centrale. De aceea, „în 1915 la Paris se începuse o vie campanie pentru a încuraja România şi a o determina să intre în război.” Ezitările justificate ale României de a intra în război fără o pregătire temeinică şi fără garanţii ferme din partea ţărilor Antantei au declanşat o campanie împotriva guvernului Brătianu, dusă în special de Georges Clemenceau prin intermediul presei franceze.

Intrarea României în război de partea Antantei a produs mult  entuziasm la Paris, comparat de Traian Vuia cu cel produs de intrarea Angliei şi Italiei: „Ziua de 14 august 1916 a fost o zi de sărbătoare pentru întreaga Franţă. Lumea trăia încă în iluziile ei pentru România şi credea că deciziunea acesteia va pune capăt războiului”.

Chiar dacă orizontul de aşteptare era exagerat, intrarea României în război a determinat Germania să disloce o parte din diviziile de pe frontul de la Verdun şi să le trimită pe frontul românesc, slăbind astfel presiunea de la Verdun. Va recunoaşte acest lucru Statul major francez şi primul ministru Aristide Briand când, răspunzând politicienilor care atacau guvernul francez, afirma că: „România s-a sacrificat pentru cauza aliaţilor.”

Înfrângerile suferite de armatele române la sfârşitul anului 1916 au produs îngrijorarea opiniei publice franceze şi ostilitatea unor cercuri politice. Acestea, fără o informare suficientă, condamnau tactica armatelor române considerând că ele nu trebuiau să intre în Transilvania, ci să treacă Dunărea şi să-i atace pe bulgari.

Fiind un bun cunoscător al realităţilor primului război mondial, Traian Vuia arată adevărata cauză a eşecului armatelor române: nerespectarea obligaţiilor de către aliaţii României. Mai mult, „armatele române au intrat în Transilvania la ordinul mareşalului Jaffre. România se conformase deci acestui ordin.

Comandamentul suprem român primise chiar asigurarea că armatele generalului Sarrail din Orient vor desfăşura imediat, odată cu atacul României, ofensiva la Salonic.” În realitate – continuă Vuia – armatele generalului Sarrail nici nu erau pregătite pentru o acţiune serioasă în Orient şi acest lucru l-au ştiut şi germanii, datorită trădării unui căpitan din armata lui Sarrail şi au putut deplasa fără teamă trupe din Balcani pe frontul românesc.

În cel de-al doilea articol trimis revistei braşovene, Traian Vuia prezintă frământările şi rivalităţile dintre diferitele grupări ale românilor stabiliţi la Paris sau veniţi aici pentru susţinerea cauzei naţionale, precum şi legăturile cu emigraţia cehă, slovacă şi poloneză. În acelaşi articol, Vuia relatează despre legăturile sale cu cercurile socialiste franceze pentru promovarea intereselor româneşti.

Şi în ultimul articol publicat în „Sămânătorul”, Vuia revine asupra frământărilor românilor de la Paris. Avea serioase rezerve faţă de prestaţia unor oameni politici veniţi de la Bucureşti pentru a susţine interesele României. El nu pune la îndoială bunele lor intenţii, dar îi consideră „incapabili de a se sustrage de sub stăpânirea unor ambiţii personale şi neputincioşi de a se ridica la înălţimea ideală a cauzei pe care pretindeau să o servească”.

Ei „credeau că e destul să bată din picior şi să cuvânteze în numele unor jertfe, de altfel unanim recunoscute, pentru a determina pe aliaţi atunci când aceştia erau sub puterea mesajului şi a punctelor vilsoniene, ca România să fie fără vorbă servită şi ca provinciile româneşti din Austro-Ungaria să fie ataşate la ea.”

Tactica folosită de aceşti politicieni de excludere a bănăţenilor şi ardelenilor este considerată de Vuia total greşită. De aceea, în „Comitetul de acţiune parlamentară”, condus de fostul ministru Franklin-Bouillon, care se constituise pentru a sprijini cauza naţiunilor oprimate din Imperiul Austro-Ungar, românii nu aveau nici un reprezentant.

În acelaşi articol, Vuia descrie o întâlnire dintre reprezentanţii naţiunilor oprimate din Austro-Ungaria şi Comisia de afaceri străine a senatului francez. Vorbind în numele românilor bănăţeni şi ardeleni, Vuia căuta să convingă Comisia franceză „că autonomia preconizată de unii pe seama popoarelor oprimate din Imperiul Habsburgic este o imposibilitate, că federalizarea propusă de alţii este irealizabilă şi că unica soluţie acceptabilă şi ducătoare la scop este independenţa tuturor acestor popoare.”

Vuia îşi încheie articolul – şi totodată corespondenţa cu revista braşoveană – prin prezentarea Congresului naţiunilor oprimate din Austro-Ungaria, desfăşurat la Roma, în 9 aprilie 1918 st. n. Datorită rivalităţilor şi intereselor politicienilor, delegaţia română – Jean Th. Florescu, George Mironescu, Dimitrie Drăghicescu şi dr. Nicolae Lupu – nu avea în componenţa sa nici un reprezentant al bănăţenilor şi ardelenilor.

Astfel că „Cei chemaţi să-şi strige ei înşişi voinţa şi necazurile – transilvănenii şi bănăţenii – s-au văzut daţi la o parte chiar de fraţi şi obligaţi să grăiască printre glasurile unor avocaţi orgolioşi care din întâmplare aveau titlul de politicieni români.”

Dumitru TOMONI

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.