Primăverile și copilăria de altădată

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Constantin-T. STAN

În clasele primare, urmate la Bocșa Montană, învățătorul, un dascăl de modă veche, fost ofițer de carieră și, bineînțeles, cu comportament cazon, pentru a ne determina să punem mâna pe carte ne stresa adeseori: „învățați, dacă nu vreți să ajungeți șușteri, tractoriști și tinichigii”.

Uneori, aplica și corecții fizice, dar în anumite limite, fără ca vreun părinte să protesteze sau să depună o plângere. Instruit în cadrul performantului sistem educațional interbelic, unde absolvenții de școală normală dobândeau cunoștințe temeinice, dar și remarcabile disponibilități practice, magistrul nostru, iubitor de muzică (arta sunetelor rămăsese o disciplină fundamentală în curricula școlilor normale, mai apoi în cea a liceelor pedagogice), întemeiase un ansamblu coral pe trei voci. Prima etapă a selecției consta din verificarea amplitudinii deschiderii maxilarelor, în acest scop pedagogul introducându-și arătătorul și mijlociul în cavitatea noastră bucală. Urma, evident, testul final, interpretarea unui cântecel, după care erai sau nu admis.

Se dusese vestea că la Bocșa exista un cor al școlarilor din ciclul primar care cântau pe trei voci, iar responsabilii județeni în domeniu ne-au invitat, curând, la un concert pe scena fostului Teatru de Stat din Reșița.

La un moment dat, în clasă a sosit un instructor coregraf, care ne-a învățat câteva dansuri tradiționale. Astăzi, nu cred că se mai practică în învățământul primar însușirea unor jocuri naționale, iar muzica în învățământul de cultură generală a devenit, cu adevărat, o cenușăreasă.

Nu cu mult timp în urmă, un ditamai ministru, rugat, în direct, să interpreteze vocal măcar o strofă din Imnul Național, a rămas mut, zâmbind tâmp, dar relaxat și fără a da impresia că s-ar fi rușinat.

După cursuri, vizitam librăria, pentru a verifica dacă au mai apărut noutăți din colecția „Traista cu povești”, cărticele cu povești și basme românești și străine, pe care le citeam pe nerăsuflate, din mers, în drumul spre casă. Bineînțeles, în acei ani era posibilă o asemenea experiență, circulația auto fiind cvasiinexistentă.

Iarna, când cădea omătul, foloseam ulița (strada Reșiței, astăzi cu un trafic infernal) pentru săniuș. Luam și măsuri de siguranță, un tovarăș de joacă fiind plantat pe post de santinelă la un capăt al străzii, de unde cobora panta, pentru a semnala apropierea vreunui camion. De obicei, se întâmpla ca un asemenea vehicul, leneș și zgomotos, să-și facă apariția o dată la 2-3 ceasuri, așa că nu ne prea sinchiseam.

Primăverile erau feerice. Ajuns acasă, pe la ora prânzului, aruncam ghiozdanul într-un colț al camerei, rupeam un dărăb de pită (pe vremea aceea nu era cu amelioratori, având un gust și o aromă sublime) și o bucată de brânză și, pe furiș, dispăream de acasă, lăsând ciorba, pregătită de mama, să se răcească. Dealul și pădurea erau aproape (în lăstăriș mișunau o sumedenie de gândaci și cosași, cărora responsabilii din industria alimentară încă nu le puseseră gând rău), iar mirajul florilor de primăvară ne atrăgea miraculos, pe mine și pe ceilalți puradei zburdalnici: mâțișori, urechea babei, ghiocei, brândușe, brebenei, cocoșei, viorele, toporași, ochii boului.

Mama știa unde dispăream, dar nu-mi reproșa niciodată, știind că urma să-i ofer, într-un final apoteotic, o bucurie: un bogat, multicolor și frumos mirositor buchet de flori. De obicei, când întârziam prea mult, venea, grijulie, la poalele dealului și mă striga insistent. Îi auzeam și-i recunoșteam chemarea, aflat în vârful dealului, ca mielul behăitul dulce al oii, și coboram, cu oarecare teamă, știind că, uneori, avea o nuielușă pregătită. Unealta era însă doar pentru o blândă intimidare și o încercare de a-și exprima autoritatea, pentru că în fața buchetului de ghiocei ceda și mă îmbrățișa cu emoție. Mersul la cules de flori de primăvară era un adevărat ritual, o experiență unică.

Televiziunea era la începuturi, nu existau mobile, tablete și rețele de socializare, iar primăverile ne făceau fericiți. Ceva mai târziu, când, nouă, băieților, începuse să ne miroase a catrințe, corespondam prin epistole concepute olograf, scrisul nostru arătând însă altfel decât mâzgăliturile din prezent. În curriculă era inclusă și caligrafia, iar ca să-ți exprimi sentimentele pentru o fată, care, impresionată, să-ți dăruiască un surâs șăgalnic, te străduiai să compui un text cât mai sensibil, cu o caligrafie și o ortografie impecabile, sau, poate, un naiv poem, pe care, uneori, te străduiai să i-l strecori, pe ascuns, într-una din pauze, sub ghiozdan. Cărările pădurii erau desțelenite și marcate cu indicatoare care te îndrumau spre locul dorit, grație unor profesori responsabili și inimoși, care nu predau doar ex cathedra, ci scoteau elevii în mirificul peisaj al naturii dezmorțite, pentru a-i învăța să deslușească înțelesurile tainice ale învierii înainte de Sfintele Paște.

Am sesizat, cu tristețe, că pe cărările copilăriei au crescut buruienile și spinii nepăsării. Din păcate, nu mai sunt profesorii de altădată, care urmau o secție pedagogică pentru a-și asuma apostolatul dăscăliei.

Într-un sistem care-și schimbă aproape anual parametrii, devenind tot mai neatractiv, sub diferite aspecte, tot mai puțini tineri se încumetă să acceadă. Unde sunt magiștrii de altădată? Dar învățăceii? Sau, poate, am devenit noi, cei vechi, demodați și insensibili la chemările prezentului?

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.