Povestea a trei generații de geamgii. De la tolba cu geamuri a lui Boc la fabrica de termopane Dejica

Dan TIMARU

Există o poveste care spune că sticla ar fi fost descoperită de către fenicieni. Un echipaj care a acostat pe un țărm ar fi dorit să gătească. Cum în zonă nu se găsea nicio piatră pe care să așeze oala, au folosit un component al sodiului pe care îl aveau la bord și au improvizat un suport pentru oală. Focul a topit azotatul de potasiu iar acesta amestecându-se cu nisipul de pe plajă a rezultat o substanță necunoscută până atunci, sticla. Cât este de adevărat nu se știe exact, dar sigur este faptul că arheologii au descoperit în Siria urme ale unor vechi ateliere de sticlărie. Descoperirea sticlei și prelucrarea ei a fost o adevărată binecuvântare. Nu numai confecționarea podoabelor sau a vaselor a contribuit la progresul omenirii, dar apariția geamului de sticlă trebuie consemnată cu recunoștința cuvenită. Odată cu producerea sticlei pentru geam apare și geamgiul. Această meserie este însă pe cale de dispariție.

Meseriașul ambulant din anii copilăriei unora dintre noi a dispărut din peisajul cotidian. Cu jumătate de veac în urmă, pe stradă apărea din când în când un meseriaș care, precum melcul, își ducea atelierul în spinare. Avea un fel de instalație numită tolbă, care aducea a rucsac de lemn în care căra coli de sticlă pentru geamuri. Prin ploi și arșiță, omul trecea pe stradă strigând cât îl țineau bojocii: „Geeeeeaaaamuri, Hai la geeeeeeamuri, Hai la ogliiiinzi! În curtea fiecăruia se găsea câte o fereastră lipsă sau vreo oglindă ciobită. Geamgiul, după ce se înțelegea la preț cu gospodina, își descărca din spinare suportul de lemn și îl sprijinea de perete. Odată ușurat de povară, se apuca meticulos de treabă. Măsura exact golul din ușă sau fereastră, apoi cu ajutorul unui instrument special, diamantul, tăia cu mișcări sigure bucata de sticlă. Bătea câteva cuișoare cu un ciocănel, apoi marginile ramei erau umplute cu chit gălbui și moale pe care îl îndrepta cu o lamă scurtă de cuțit. Apoi treaba era gata. Omul sorbea o cană de apă, își lua răsplata, lua atelierul în spinare și pornea mai departe strigând: „Geamgiu, Geeeeeaaaamuri, Hai la geeeeeeamuri”.

Geamgiii din zilele noastre nu mai umblă pe străzi cu povara în spinare. Au ateliere în care și-au creat un anumit grad de confort, dar din păcate clienții li se împuținează pe zi ce trece. Poate că în curând această meserie va fi de domeniul trecutului, dar până atunci să ascultăm povestea ultimului (probabil) geamgiu din Lugoj, Ioan Dejica:

„În anul 1989, lucram ca proiectant la IUPS. Vântul schimbării a început să bată și în inteprinderea noastră, așa că a trebuit să să mă decid pe ce drum va trebui să o apuc. Era vremea privatizărilor și, cum socrul meu era geamgiu, am hotărât să deschidem o afacere în acest domeniu. Începuturile au fost grele. Eu nu știam mai nimic din tainele acestei meserii, dar socrul meu se pricepea foarte bine la treaba asta. Făcea parte din categoria geamgiilor care cutreieraseră țara cu tolba în spate. Am deschis un atelier în Bazar și ne-am apucat de treabă. Eu făceam aprovizionarea și, încet-încet, am pătruns în tainele acestei meserii. Nu aveam capital, așa că a trebuit să economisim orice bănuț ca să ne putem dezvolta. Lumea era animată de noile prefaceri și aveam comenzi suficiente. Lucram toată familia, inclusiv soția și fiul meu. În Lugoj erau puțini geamgii și cerințele erau destul de mari. Cum socrul meu pleca adesea pe sate cu tolba cu sticlă în spate, a trebuit ca eu să trec la tejghea.

Fiecare meserie are secretele ei, pe care doar prin muncă le poți desluși. Poate nu vă vine să credeți, dar geamgiul își pune amprenta și pe diamantul cu care taie sticla. Unghiul cu care își înclină meșterul unealta diferă de la individ la individ. Bisturiul acesta cu care taie sticla devine ascultător doar în mâna lui. Pe vremea aceea, la Lugoj, erau o mână de geamgii: cei doi frați Abrudan, socrul meu Boc Teodor, Demeter și Nichi de la OCL. Lângă Huedin, în satul Mărgău, majoritatea bărbaților practică această meserie. Au împânzit țara. Nu e ușor să lucrezi cu sticla. E greu și la propriu și la figurat și e și periculos. Sticla nu iartă. O clipă de neatenție te poate nenoroci pe viață. Mie mi-a secționat laba piciorului, iar pe socrul meu era să-l ghilotineze o coală de sticlă.

Vorbesc de vremuri deja apuse. Astăzi, rar îmi mai deschide cineva ușa. Nu mai e ce-a fost. Înainte de rugile de prin satele din jur, nu ne mai vedeam capul de treabă. Fiecare dorea să-și întâmpine musafirii cu casa aranjată, fără geamuri lipsă și oglinzi ciobite. Înrămam tablouri, oglinzi și treaba mergea strună. În țară erau câteva fabrici de sticlă, la Mediaș, Târnăveni, Buzău, fabrici care nu reușeau să facă față cerințelor. Mergeam cu camionul și așteptam la rând câte două zile. Astăzi nu mai avem nicio fabrică producătoare geamuri. Totul este de import, din Ungaria, din Polonia…

Nu mai avem nimic, pentru că aceste fabrici sunt mari consumatoare de energie. Preferăm să importăm, așa cum facem cu multe alte lucruri. Pentru resturile de sticlă care rămân după tăiere trebuie să plătim ca să scăpăm de ele. Pierderile sunt cam de 10 la sută. Dar nu asta ar fi problema geamgiilor din țară, ci lipsa clientelei. Lumea însă evoluează și, așa cum eu nu am umblat cu tolba cu sticlă în spate, aidoma socrului meu, nici fiul meu nu mai face ce fac eu. El este a treia generație de geamgii, dacă pot spune așa, numai că el nu taie sticla manual, cu diamantul, ci are o mașină cu program care execută tăieri de mare precizie și la mare viteză. Fiul meu are o fabrică de termopane și este singurul din oraș dotat cu o astfel de mașină de tăiat sticla, așa că execută comenzi și pentru alte firme care nu au în dotare așa ceva.

Când fiul meu a împlinit 18 ani, i-am făcut cadou o firmă care exista doar în scripte. L-am lăsat singur să aleagă domeniul de activitate. După terminarea facultății, a decis să continue tot în branșa familiei. A început cu o Dacia papuc și cu trei angajați. Am închiriat o hală în Bazar, aici lângă mine, am mai cumpărat câteva utilaje și ăsta a fost începutul. Astăzi, Dan Sebastian Dejica are o fabrică de termopane cu 25 de angajați. Eu îmi văd de atelierul meu, ascuns după conserva asta enormă de tablă, numită Bazar, și aștept câte un client rătăcit să îmi deschidă ușa. Mă voi retrage și eu. Nu știu exact când, dar voi închide prăvălia și voi pleca acasă să-mi văd de livada mea. Uneori, în visele mele, îi mai aud pe geamgiii de altădată strigând: „Geeeeeaaaamuri, Hai la geeeeeeamuri, Hai la ogliiiinzi!