O cenușăreasă în curricula gimnazială postdecembristă: ansamblul coral (4)

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Constantin-T. STAN

În anul 1912, ca un preambul destinat propagării iniţiativei de organizare a unui nou curs de dirijat, sub auspiciile Oficiului Protoprezbiteral Român Greco-Oriental din Lugoj, în colaborare cu Ioan Vidu, în Suplimentul la nr. 37 din 1912 al ziarului „Drapelul”, p. 7, a fost publicat un apel (întocmit, probabil, de Valeriu Branişte, directorul publicaţiei).

Acesta îndemna la progres cultural şi la respectarea tradiţiilor culturale româneşti conservate în sânul bisericii, instituţie fundamen-tală a spiritualităţii româneşti. Iată o secvenţă amplă a apelului, cu conotaţii uimitor de actuale, sugestive pentru mesajul prezentei aserţiuni:

„Cu bucurie aducem vestea că, cu începere de la 1 iulie st. vechi a.c., dl I. Vidu va deschide un curs de muzică pentru dirigenţii de coruri, care curs va dura o lună de zile. Acest curs, care este reclamat din mai multe părţi, va aduce un mare folos în ale muzicii vocale la poporul nostru.

Atragem atenţiunea comunelor interesate şi le recomandăm cu toată căldura să nu întrelase de a folosi ocazia. Avizăm mai ales pe domnii preoţi, căci astăzi avem multe coruri, cari, îndeosebi în cântarea bisericească, mai mult dărâmă decât zidesc; aceasta din cauza lipsei de pricepere a dirigenţilor.

Domnii dirigenţi să nu ia în nume de rău această afirmare a noastră, căci nu e păcatul lor atunci când ştim că, pe lângă toată strădania lor, nu li s-a dat putinţa de a se perfecţiona deajuns în acest ram de artă plăcut lor. Vorbim de cei cu inimă pentru progres, şi nu de cei neglijenţi, cari, deşi poate li s-a dat ocazia să se perfecţioneze, dar ignoranţa i-a dominat.

Nouă, românilor, şi aşa numai o fortăreaţă culturală ne-a mai rămas: biserica. Credem că avem datorinţa sântă de a susţine această fortăreaţă cu toate atributele unei fortăreţe adevărat culturale.

În ziua de astăzi, oştirile se folosesc cu totului de alte arme, mai perfecţionate ca cele ale trecutului. Tot aşa stă lucrul şi la armele culturii.

Cântarea şi modul ei de ezecutare nu mai poate rămânea în starea ei primitivă. Emulaţia în cultură este războire, şi cel ce războieşte cu arme primitive rămâne învins.

Şi bisericile se războiesc, şi să nu uităm enunciaţiunea spiritului bisericesc, care strigă: «Lăudaţi pe Dumnezeu, Cântaţi lui Dumnezeu cântare nouă…».

Tema muzicii bisericeşti este o temă mare pentru noi, despre care nu putem vorbi în cadrul unui anunţ ca acesta. Tot de aşa importanţă este tema muzicii naţionale.

Viitori elevi ai cursului dlui Vidu vor avea ocazia ca să-şi câştige noi orizonturi în domeniul muzicii bisericeşti şi naţionale.”