Învățătura de minte [1245]

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Era în Constantinopol un argintar foarte credincios. El avea o vorbă: „Mare-I Dumnezeu!”. Dar femeia lui îl ocăra că prea des zicea așa. El, la orice cuvânt, zicea: „Mare-I Dumnezeu!” Atât de des rostea cuvântul acesta, încât toți ziceau: „Hai la argintarul acela care zice că mare-I Dumnezeu”.

Și veneau foarte mulți la el. A auzit și împăratul Leon cel înțelept – că era pe timpul lui – că este un argintar care la tot cuvântul zice: „Mare-I Dumnezeu”. Și a zis: „Am să-l ispitesc eu, să vedem dacă zice din credință sau s-a obișnuit să zică așa!”. Împăratul, care avea un inel foarte scump, iar la inel o piatră („piatra ostrelului”, cea mai scumpă piatră), s-a deghizat și s-a dus la argintar cu inelul, chipurile, să i-l repare, dar după ce îi luase piatra.

„Bună ziua, meștere, poți să-mi repari un inel?”. „Repar, domnule, că mare-I Dumnezeu! Unde-i inelul?” „Uite, este împachetat aici, dar bagă de seamă, că are o piatră foarte scumpă!”. „Pune-l acolo, domnule, pe raft, în cutia aceea”. Și i-a spus să vină după opt zile.

Împăratul a plecat și a aruncat piatra de la inel în mare. După opt zile se duce la argintar, tot deghizat. „Ei, meștere, l-ai reparat?”. Domnule, am reparat inelul, dar n-am găsit piatră la el”. „Măi, tu știi cu cine vorbești? Eu sunt împăratul Leon”. Și și-a dat la o parte hainele și îi arătă insignele împărătești. „Și ce dacă ești împaratul? Mare-I Dumnezeu!”. „Ei, ți-arăt eu ție cât este de mare! Dacă nu-mi pui piatra la inel în trei zile, te execut”.

Când a auzit una ca asta, femeia argintarului a început să plângă și să-l ocărască, copiii la fel, dar omul le-a zis: „Măi băieți, măi femeie, vedeți-vă de treabă, că mare-I Dumnezeu!”.

Amărâtă în ziua aceea, femeia s-a dus la piață să cumpere pește. A luat câțiva mai mărișori și când a ajuns acasă, când a junghiat primul pește, în stomacul lui a găsit o pietricică strălucitoare și i-a arătat-o bărbatului. „Ei, femeie, asta-i piatra de la inelul împăratului! Ți-am spus eu că mare-I Dumnezeu!”. Și când o pus-o la inel, s-a potrivit de minune.

Împăratul vine la trei zile, de data asta îmbrăcat în uniformă. „Gata-i inelul?”. „Gata, măria ta, că mare-I Dumnezeu!”. „Piatra ai pus-o?”. „Am pus-o, măria ta, că mare-I Dumnezeu!” Împăratul se uită la inel, îl întoarce pe toate fețele și zice:

„Măi omule, dacă piatra asta am scos-o eu și am aruncat-o în mare și o văd acum aici, cu adevărat zic și eu că mare-I Dumnezeu! De azi înainte ești sfetnicul meu pentru toată viața, că am cunoscut că tu nu zici „Mare-I Dumnezeu” numai din gură”.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.