Iarba verde de acasă și opinca românească

Constantin-T. STAN

Sătui de asfalt și beton, de piatră cubică și dale, numeroși turiști din Occidentul civilizat și, mai nou, desacralizat (cu excepțiile de rigoare – a se vedea fastuoasele funeralii regale din Marea Britanie, în care încă se „comunică” cu Dumnezeu!) vin în România, un ținut paradisiac, în care încă te mai poți desfăta și relaxa admirând tufe de iarbă, bălării și drumuri rurale desfundate.

Am avut asemenea oaspeți, la sat, în Belinț (satul soției), unde a fost greu să-i mai urnesc din loc. Oamenii, luminați de un zâmbet angelic, aproape tâmp, erau convinși că descoperiseră grădina Maicii Domnului: alei și poteci cu iarbă deasă, pomi „cecăruiți” de fructe, multe împrăștiate pe jos, apă limpede de la „dudă” și fel de fel de plante frumos mirositoare, exoticele românești (pătrunjel, mărar, cimbru, leuștean), pe care ei le cumpără de la supermarket.

Priveliștea prunelor căzute pe jos a fost o adevărată desfă-tare. Avizi de o gustare frugală, s-au repezit ca „hoarele” și au curățat locul de prune, destinate vasului cu comină, iar un domn de la oraș s-a apucat să culeagă lăptucă, plantă

care în Germania se vinde la cutie la un preț frumos.

Oaspeții, oameni titrați, muzicieni (profesioniști sau amatori), medici, preoți, conduși în grădină, și-au înnobilat sim-țurile cu miros de mărar și pătrunjel, iar o doamnă, venită din măreața Germanie, și-a manifestat dorința de a cumpăra o căsuță în sat, unde ar fi dorit să-și aline bătrânețea.

Ortodoxia reprezintă o atracție aproape irezistibilă pentru Homo occidentalis, hrănit, fizic și spiritual, cu produse de laborator (cu „zupă de nailon”, cum se spune la noi în sat). Cu câtă curiozitate, dar și evlavie au pătruns prietenii noștri în sfântul locaș ortodox din Belinț, monument istoric, cu splendide fresce pictate de Anastase Demian, maestrul care a împodobit și Catedrala timișoreană!

Părea că se identificaseră cu o altă lume, necunoscută de ei până atunci, atât de ademenitoare prin puritate și simplitate, în măsură să curețe sufletul de zgura vieții cotidiene. Oaspeții (membri ai unui cvintet instrumental cu spinetă din Karlsruhe, al cărei nume evoca bătrânul Danubiu – „L’Écho du Danube”) ne-au dăruit, în final, un mic concert pe terasa din curtea casei.

Spectatorii – membrii familiei mele, dar și vecini – au putut admira armoniile, oarecum ciudate, nefamiliare, ale spinetei și ale violei da gamba. Doamnei care dorea să se stabilească în raiul românesc i-am oferit câteva variante imobiliare, dar, în fața prozaicei realități (erau necesare racorduri la apă și gaz, dar și reparații capitale) și-a înfrânat dorința și a rămas să „sufere” sufletește, pe mai departe, în patria lui Schiller și Goethe.

Noi am rămas acasă (ne-am fi întors acasă și pe vremea lui Ceaușescu, când granițele erau închise!), în lumea noastră încă rurală, care rezistă asaltului agresiv al urbanului, populat de tot mai mulți cocalari, oameni zgomotoși, cu o educație și instrucție precare (din tagma celor cu note între 1 și 4 la bacalaureat), mereu nemulțumiți, protestatari de profesie, bădărani care dau neortodox din coate și ajung, uneori, în poziții decizionale din care ne umilesc și ne fac de rușine în fața lumii civilizate.

În urmă cu câțiva ani, aflat cu Corul „Ion Vidu” într-un turneu concertistic în patria Cantoanelor, la Montreux, pe țărmul Lacului Léman (Geneva), am făcut un rămășag cu Remus Tașcău, în încercarea de a identifica o buruiană sau o bălărie. Pusesem la bătaie un premiu atractiv, dar încercarea era anevoioasă! Unde să găsești, în patria cea-sornicelor, a medicamentelor și a ciocolatei, un m2 de spațiu neîngrijit? Ar fi fost un adevărat sacrilegiu pentru urmașii lui Wilhelm Tell.

Rămânem cu speranța că, într-o zi, tot mai mulți occidentali vor fi atrași de ceea ce a mai rămas din raiul rural românesc. Exemplul regelui Charles al III-lea, care declară că iubește România (și suntem convinși că o spune cu sinceritate și responsabilitate), este elocvent în acest sens. Într-o lume fără asfalt și cu cât mai puține betoane, simplă, dar bogată în semnificații și simboluri ancestrale, sufletul devine mai curat, iar porțile celeste ne așteaptă larg deschise.

Aprecierile avocatului Pavel Rotariu, mișcat de reverberațiile uimitoare ale coralei din Chizătău, exprimate în urmă cu mai bine de un secol, sunt învățătură aleasă pentru generațiile actuale: „Mişcarea aceasta izvorăşte dară din «popa» şi din «plugariu», dintr-un element de jos pre carele lumea «cultă» (?), «civilizată» (?) şi «modernă» îl ignorează, ba adesea îl înconjură şi batjocoreşte! Şi totuşi, cât de frumoase, cât de solide şi cât de încântătoare sunt chiar fructele ce le produse acest «element de jos»!

Şi precum opinca se lipeşte de pământ mai bine ca talpa englezească, aşa şi productul brut este cu mult mai dulce decât cel rafinat, şi pentru că e dulce, el se lăţi în toate părţile ca apa bună din izvor curat”.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.