Haide, ucide-mă teatrule!

Punerea în scenă a piesei „Haide, ucide-mă, dragoste!” a reprezentat un moment de bucurie, nu neapărat datorită revederii actorilor lugojeni, după aproximativ doi ani de pauză, de la o acțiune oficială, ci, mai ales, datorită unei reveniri la normalitate. Doi ani în care una din corăbiile culturii lugojene nu numai că nu a avut busolă, dar nu a putut să-și ridice nici măcar velele în portul propriu către zările speranței. Nu știu, să ai asemenea comori, care, din timpul lor, oferă sensibilitate celorlalți, iar decizia celor care pot să o aplice nu a fost pe aceeași lungime de undă cu ei, nu face decât să te ducă cu gândul către locuri de neînțeles: întrebare, consternare, nepăsare.

De neînțeles, întrucât, pentru ca bucuria lor să prindă viață prin bucuria noastră, a celor care ne ocupăm, comod, un loc, în sală, sunt necesare multe ore de repetiții și multe valuri de energie se consumă din ființa celor care desăvârșesc actul artistic. Și mai mult, totul PRO BONO! Dar, pe lângă cele expuse, de fapt acesta face parte din Lugoj, orașul frumosului și al erudiției. Pentru că aceasta este normalitatea! Cultura proprie! Cea știută, cea trăită, cea care vine din ancestralul nostru, cea care reprezintă sufletul și ființa comunității.

Alte aserțiuni sunt de prisos și, parcă, nu se mai îmbină cu frumusețea momentului căruia, permanent, îi dă viață această echipă, compusă din mesageri ai frumosului. Anii trec și majoritatea dintre noi pierde cronologia și datele istorice, dar un cetățean avizat ne-a readus aminte că piesa a fost pusă în scenă, prima dată, în 2007 și, după 15 ani, revine, ca de fiecare dată, cu aceeași forță discretă, instalându-se comod în sufletele iubitorilor de teatru. Felicitări, Trupa de teatru „Traian Grozăvescu” și bine ai revenit în spațiu public! Pentru că asta înseamnă să fii ucis de o pasiune: să poți organiza în viteză un festival, iar eu nu pot spune decât atât: „Haide, ucide-mă, Teatrule!”