Regizoarea de teatru Anca Maria Colțeanu s-a identificat o foarte bună perioadă de timp cu mișcarea teatrală lugojeană. Sau, mai corect spus, mișcarea teatrală lugojeană s-a identificat o foarte bună perioadă de timp cu regizoarea Anca Maria Colțeanu… Prima ei colaborare cu trupa de teatru „Traian Grozăvescu” s-a întâmplat pe la începutul acestui mileniu, când a pus în scenă spectacolul „Inspectorul de poliție”, de J.B. Priestley (2001). Până în 2010, au urmat spectacolele „Cântăreața cheală”, de E. Ionesco, „Harap Alb”, după Ion Creangă, „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, „O noapte furtunoasă”, de I.L Caragiale, „Jacques sau supunerea”, de E. Ionesco, „Căsătoria” de N.V. Gogol. Are o carieră remarcabilă în lumea teatrului și a televiziunii, cu multe premii și participări la festivaluri de teatru naționale și internaționale, și un doctorat în istoria teatrului (2009, cu lucrarea „Frica – determinant al situațiilor dramatice în opera lui F.M. Dostoievski”). Recent, Anca Maria Colțeanu a revenit în Lugoj, unde a montat spectacolul de teatru „Animicștiutorul”, realizat după cartea „Enciclopedia zmeilor”, de Mircea Cărtărescu. Fiind prezentă cu acest spectacol în cadrul Festivalul de Teatru „FestteamArt”, organizat de către Casa de Cultură a Municipiului Lugoj, am avut ocazia de a purta un scurt dialog pe tema teatrului de amatori.
Anca Maria Colțeanu, până când ai montat spectacolul „Inspectorul de poliție”, de J. B. Priestley, la Lugoj, în 2001, ai mai lucrat cu actori amatori?
Da, am mai lucrat. În 1994, când terminasem anul întâi de facultate, datorită unei propuneri venită din partea colegului meu, Mihai Serghei. Acesta a propus să mergem la Sighișoara (Mihai, împreună cu Gabriel Apostol, au fondat Festivalul Medieval. El a fost și colegul meu de grupă la UNATC, la clasa Cătălinei Buzoianu), să facem spectacole în cadrul Festivalului. Fiind o inițiativă atât de crudă – nimeni nu știa de cei doi inițiatori și nici de superba cetate, la timpul respectiv, „băieții” ăștia doi ne-au cooptat și pe Cătălina Buzoianu, și pe noi, colegii lor. Și așa am ajuns la Sighișoara. Acolo am făcut primul meu spectacol în care am lucrat, pentru prima dată, cu, nu știu cum să-i numesc, actori amatori sau, pur și simplu, actori. Desigur, am avut și studenți la actorie și actori care terminaseră deja institutul, dar am avut și oamenii din Cetate. Au fost și mulți copii. Mă uitam acum la ei, când am fost la Sărbătorirea a 25 de ani de la înființarea Festivalului. Au devenit oameni în toată firea. Aceștia au contribuit la dezvoltarea Cetății, pentru că și-au dat seama că este un mod prin care Cetatea putea să prindă viață. Oamenii tineri de atunci și-au dezvoltat afaceri în acel loc și vin și în continuare ca voluntari în festival. Chiar aduc de acasă multe obiecte. De exemplu, este un preot care are la el acasă steagurile pictate, are costume pe care ni le păstrează de la un an la altul… Este vorba despre o anumită energie pe care oamenii o pun în actul acesta artistic. Acesta a fost momentul când am lucrat pentru prima dată cu actori fără studii. După aceea am continuat, am lucrat cu ei până și în proiecte europene.
Există diferențe majore între actorii amatori și cei profesioniști?
Prin ’94-’95, am văzut superbul spectacol făcut de Silviu Purcărete, Decameronul, pus în scenă la Teatrul din Vâlcea. Care era un teatru și cu amatori, dar nu mai știu dacă era doar din actori amatori. După ce am văzut acel spectacol, am înțeles că în meseria asta este vorba despre ceva de ordin metafizic, și nu cred că exagerez. Este vorba despre felul în care un om se pune la dispoziția emisiei de emoție. Practic, asta e actorul, un instrument de producere a emoției, cu mijloacele și personalitatea lui. N-am avut niciodată vreo limită în a lucra cu oamenii. Este foarte adevărat că actorii care au studii te ajută foarte mult în lucru, deoarece au o bază, au un limbaj, care pot să ducă mai departe niște lucruri.
Practic, înțeleg mai ușor ce își dorește un regizor de la ei?
Da, dar vorbim despre actorii care au studii și care și practică în domeniu. Explica Peter Brook, celebrul regizor englez, că la un moment dat ideal este de a lucra cu actori profesioniști nu foarte bătrâni, pentru a nu fi foarte ancorați în niște lucruri știute, clișee, și nici foarte tineri, pentru a nu fi lipsiți complet de experiență. Adică, chiar dacă experiența bate școala, dacă e prea multă, iar nu-i bună, că nu ai libertatea și deschiderea de a accepta lucruri noi. Cred că ce este important într-o școală de teatru sau în antrenamentul unei echipe de teatru este asumarea pe care oamenii o au. Să fii tu pe scenă. Să fii tu în fața unui grup de oameni. Este ceva extrem de greu.
Într-unul dintre ultimele interviuri, regretatul regizor Ducu Darie spunea: „ca să fii medic, trebuie să faci niște studii în domeniu, ca să fii inginer, trebuie să faci niște studii în domeniu, dar actor poate fi oricine, ceea ce nu mi se pare corect”. Care e părerea ta despre acest fenomen, „teatrul de amatori”?
Nu cunosc contextul în care a făcut Ducu aceste afirmații. Probabil se referea la sensul de „amatoricesc”. Teatrul este o artă performativă, care intră la capitolul „show”. Divertisment. „Entertrainment-Culture”. Adică nu numai divertisment. Dar în România este un amalgam și poate că la asta se referea. La faptul că oricine, complet lipsit de experiență, poate să se declare orice. Românul, după cum știi, s-a născut poet și nu i-a cerut nimeni patalama pentru asta. Țăranul român n-are facultate de actorie, dar poate să cânte extraordinar plugușorul. Este extrem de complicat să definești în România care este limita între amator și profesionist. Cu puzderia de școli de actorie existente în momentul de față, eu cred că românul s-a născut… actor. Pentru că toată lumea are patalama de actorie. Uite, cu dex-ul în față, ce înseamnă „amator”: persoană căreia îi place ceva, care are predilecție sau pasiune pentru ceva. Mie mi se pare foarte important cuvântul pasiune din această definiție. Nu-l contrazic pe Ducu, dar sunt foarte mulți oameni lipsiți de această pasiune, dar care își pun titulatura de actor. Eu cred că aici „bătea”. Din câte l-am cunoscut, și mă bucur foarte tare că am avut ocazia să-l cunosc, cred că la asta se referea. A doua definiție a cuvântului „amator” este: persoană care se ocupă cu o meserie, cu o artă, cu o disciplină, fără a o exercita ca profesionist. Dacă stăm să definim ce înseamnă actor profesionist în România, s-ar putea să ne vină puțin rău…
E chiar așa de „neagră” situația?
În București, acum vreo 4 ani, erau aproape 5000 de actori cu studii în domeniu. Din cei 5000, probabil că vreo 500 profesează. Cine este mai profesionist? Un om care a făcut o școală specifică, dar care nu profesează, deci nu-și exersează și nu își manifestă pasiunea, sau un om care nu are aceste studii, despre care nu vreau să discut, deoarece este un subiect extrem de delicat, dar care din pasiune își continuă această activitate în timpul lui liber? Un om care din pasiune dedică acestei activități 10 ore pe săptămână, eu garantez că alocă mai mult timp profesiei decât un om care a făcut niște studii și care nu are unde să se manifeste. Pentru că problema asta e, se face teatru în țara asta pe unde se nimerește, în spații improprii, în condiții improprii, în condiții în care arta actorului nu poate fi dezvoltată în realitate. Să luăm doar atât: oratoria. Un actor care își exersează vocea într-o încăpere de 20 de metri pătrați, sigur nu poate să „țină” Sala Mare a Teatrului Național. Sau orice altă sală, care are două sute de metri pătrați. Pentru că nu are acest exercițiu. Și astfel mi se pare delicat să faci această partajare, dacă nu iei în calcul rutina practicii profesiei.
Cu ce așteptări ai venit la Lugoj și ce ai găsit aici?
Când am venit pentru prima dată la Lugoj, nu am întâlnit niciun actor din trupa de teatru care să nu se fi putut asuma. Și asta este o bijuterie. Asumarea – sinceritatea pe care un actor o are în fața publicului. Montam un spectacol de teatru la Teatru Maghiar din Timișoara și directorul de atunci, Demeter Andras, a venit odată la mine la repetiție și mi-a spus că mă așteaptă afară directorul Casei de Cultură a Municipiului din Lugoj. Eu m-am uitat puțin contrariată la el și l-am întrebat: „dar de ce mă așteaptă afară? De ce nu vine aici să vorbească cu mine?” Demeter, discret, a zis: „hai, te rog frumos, vino să coborâm puțin”. Și când am coborât și l-am întâlnit pe domnul Blidaru, m-am simțit foarte prost pentru că l-am judecat că nu a intrat în Teatru și că a trebuit să ies eu. Acest fapt se datora problemelor medicale pe care le avea.
Nu multă lume știa de ele, deși ar fi trebuit.
Da, ar fi trebuit. A fost un om care, în pofida unei boli groaznice, care îl obliga la imobilitate, avea o dedicație extraordinară pentru limba și cultura română. Nu știam de ce m-a chemat. Habar nu aveam de unde auzise de mine. Poate datorită premiilor pe care le luasem până atunci, nu știu… Acolo, în parcare, mi-a expus cu foarte mare delicatețe trupa de teatru lugojeană. Mi-a povestit de ea, și mi-a spus că aici, la Lugoj, este un Teatru. Spre rușinea mea, la cei douăzeci și un pic de ani pe care îi aveam în acel moment, nu auzisem despre el. Am venit la Lugoj, am văzut și… am rămas. Și aș rămâne oricând. Am continuat și mi-aș mai dori să continui, pentru că ceea ce există aici, la Lugoj, este un TEZAUR. Și nu exagerez.
Te referi doar la clădirea Teatrului?
Și la clădirea Teatrului din Lugoj, care este un spațiu dedicat. Dar sunt și acești oameni dedicați. La trupa asta chiar au fost regizori mari care au venit și au lucrat. Trupa de Teatru „Traian Grozăvescu”, părerea mea, a fost ținută cumva pe graniță. Se cheamă trupă de amatori, nu știu de ce… Ea nu ar mai trebui să se cheme așa. Cred că dacă ar trebui să facem un concurs de admitere, ca să zic așa, în trupa de teatru „Traian Grozăvescu”, am strânge suficienți candidați din orașul acesta pentru distribuții mari. Probabil că istoria, probabil că genele, probabil că atmosfera, probabil că un „ceva” au avut o influență benefică asupra oamenilor acestor locuri. Publicul trebuie educat – și aici nu mă refer la acea educație care i se făcea publicului în comunism, ci vorbesc despre cultivarea gustului. Contează ce livrezi oamenilor, pentru că așa îi obișnuiești. Eu, în Lugoj, am găsit un public foarte bine educat. Un public care a înțeles inclusiv unele spectacole experiment, cum ar fi „Cântăreața cheală” sau „Jack sau supunerea”. Mi se pare foarte important că există această deschidere a publicului și că s-a menținut acest spațiu care se numește „Traian Grozăvescu”. Că așa scrie pe clădire: Teatrul „Traian Grozăvescu”.
Da, clădirea este Teatrul „Traian Grozăvescu”, dar cea care a „ținut” mișcarea teatrală de mai bine de 70 de ani în Lugoj a fost, în fapt, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj. Ea este instituția care administrează această clădire și se ocupă efectiv de destinul teatrului amator lugojean.
Ce aveți aici este fantastic! Structura acestei clădiri este a unui teatru clasic, cu scenă italiană, scenă foarte bine construită. Doar că această scenă trebuie întreținută. Mecanismele de scenă costă enorm în România. Mentenanța nu este un lucru spectaculos. În România, este spectaculos când demolezi sau construiești. Când se demolează, ne luăm de oameni că demolează, când se construiește, ne luăm de oameni că, pur și simplu, construiesc. În schimb, mentenanța nu interesează pe nimeni. Mentenanța este un proces costisitor, permanent, dar foarte important, care face să meargă lucrurile. Să construiești în ziua de azi în România un Teatru de nivelul a ceea ce aveți voi la Lugoj, ar costa imens și nu cred că am mai apuca să îl vedem finalizat.
Mulțumesc, Anca Maria Colțeanu, pentru că ai acceptat acest dialog și sper să revii cât mai curând printre actorii lugojeni!
Augustin BERCEAN
Distribuie:
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Lasă un răspuns