Catedrala Unită (Greco-Catolică) Lugoj (I)

Remus V. GIORGIONI

Biserică sau catedrală?

Cu toţii trecem (aproape) zilnic pe lângă biserica cu un turn din Piaţa J.C. Drăgan, din faţa Poliţiei Municipale Lugoj. Dar nu toţi cititorii acestui articol ştiu că aceasta are rang de catedrală. Mai degrabă suntem tentaţi să ne luăm după mărimea unei clădiri, decât după importanţa cultică – astfel încât cei mai mulţi cred că Biserica Ortodoxă cu hramul „Învierea Domnului” din drumul Caransebeşului ar fi catedrală. Dar situaţia este puţin diferită. O catedrală este sediul unei episcopii zonale. Astfel: Catedrala episcopală din oraşul de pe Timiş, având ca hram „Coborârea Spiritului Sfânt” a fost ridicată între anii 1843-1854 (iar în 1957 i s-a adăugat sacristia). Ca stil arhitectonic, clădirea bisericii este în stil compozit-baroc romantic. Dar, pentru a ajunge în miezul problemei, este necesară o scurtă incursiune în istoricul greco-catolicismului bănăţean – fiindcă citim pe clădirea care îi aparţine (vizavi de pomenita biserică ortodoxă) că Episcopia Lugojului datează din anul 1853.

O insulă de latinitate… Scurt istoric al Eparhiei Lugoj

Este arhicunoscut dictonul, după care România noastră este o insulă de latinitate într-o „mare” slavă. Atunci iată că ideea unei biserici care să adere la Roma se justifică perfect. Încercări de acest fel – de unire cu Biserica Romei, cea Catolică a românilor bănăţeni – au fost făcute cu mult înainte de Unirea peropriu-zisă, din anul 1700. Primul care a predicat pe aceste meleaguri, la mijlocul secolului al V-lea, a fost Sfântul Ioan Capistranul. (Autorul acestor rânduri, vizitând California, a dat peste localitatea San Juan Capistrano: orăşel şi plajă pe malul Pacificului.) Pe atunci, circa 30.000 de români din zona Caransebeşului au aderat la Biserica Romană, constituind un bun  început.

După alte trei veacuri (1738), Falkenstein, episcop latin de Cenad, a trimis la Viena, capitala Imperiului, informări despre tendinţa a tot mai mulţi preoţi români care, împreună cu enoriaşii arondaţi, manifestau o vădită apropiere religioasă de Biserica Catolică; după modelul fraţilor lor din Transilvania, unde unirea cu Roma era cu un pas înainte, în curs de consolidare. Astfel, numitul episcop are motive să propună Curţii Imperiale înfiinţarea efectivă în Banat a unei eparhii catolice de rit oriental. Iar urmaşul său, Episcopul Stanislavich Nicolae, a propus drept capitală a viitoarei eparhii (din motive de centralitate, dar şi ca număr mare de enoriaşi) Lugojul nostru. Dar a mai trebuit să treacă un secol, pentru ca toate condiţiile istorice să fie „coapte” pentru un asemenea pas.

Curentul istoric favorabil trecerii la catolcism a românilor bănăţeni s-a produs în anul 1832, când 1200 de credincioşi din satul bănăţean Chizdia au „votat”  pentru Unire; după care acest curent s-a amplificat, astfel încât în anul 1848 – în urma unor vizite canonice eficiente efectuate pe meleagurile bănăţene de către Vasile Erdeli, Episcopul de Oradea – în Banat s-au înfiinţat 22 de parohii unite.

Papa Pius al IX-lea şi bula sa „Apostolicum Ministerium”

Drept urmare a acestui entuziasm fără egal, Papa Pius al IX-lea a fost pe deplin motivat să înfiinţeze, prin menţionata bulă papală emisă în 26 XI 1853, Eparhia de Lugoj. Aria sa de răpândire şi jurisdicţie era: comitatele Caraş, Severin, Timiş-Torontal (al nostru, n.n.). Dar şi Hunedoara şi – parţial – Arad şi Alba. (Raportat la actuala împărţire teritorială, în judeţe, vorbim de judeţele: Timiş, Caraş-Severin, Hunedoara; Alba şi Mehedinţi.)

Dar pentru că nu ne-am propus să facem, într-un simplu articol de presă, chiar un studiu al uniaţilor bănăţeni, îi menţionăm doar pe următorii episcopi de Lugoj, care s-au perindat de-a lungul timpului, până în zilele noastre. Primul Episcop de Lugoj: Alexandru Dobra (1853-1870), în timpul căruia alte 26 de parohii bănăţene au aderat la Biserica Romei. Ion Olteanu (1870-1873) este al doilea – cel care a lăsat o clădire pentru reşedinţa episcopală (se pune întrebarea: oare cea actuală?).

După mutarea sa la Oradea, păstorirea Eparhiei a fost încredinţată Episcopului Victor Mihali de Apşa (1874-1894). El a revigorat viaţa spirituală a Eparhiei, organizând opt sinoade eparhiale, vizitând toate satele aparţinătoare. A fost primul episcop român care a vizitat Roma, conducând primul pelerinaj în anul 1893. Urmează Demetru Radu (1897-1903), care restaurează în anul 1901 Mănăstirea Prislop – devenită loc vestit de pelerinaj pentru credincioşi. Vasile Hossu (1903-1912), care s-a distis prin râvna sa apostolică. Valeriu Traian Frenţiu (1912-1922), din Reşiţa – singurul episop bănăţean al uniţilor. Iar apoi – Alexandru Nicolescu (1922-1936).

Urmează apoi vestitul Episcop Ioan Bălan (1936-1959), cu care începe seria ierarhilor greco-catolici care au suferit pentru credinţă, „gustând” închisorile comuniste. Înainte de a fi arestat şi întemniţat, Episcopul Ioan Bălan a reuşit să publice o nouă ediţie a Noului Testament şi să pregătească pentru tipar o ediţie a întregii Biblii. Sunt arhicunoscute presiunile făcute de autorităţile comuniste asupra episcopilor uniţi, de a trece înapoi la ortodoxie. Refuzând, pe Ioan Bălan l-a costat viaţa (pământească), spre a dobândi viaţa veşnică… A primit cununa de martir  pe 4 august 1959 la Mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, unde se afla în calitate de întemniţat pentru Hristos.

Dar aici, din lipsă de spaţiu, ne vedem nevoiţi să întrerupem relatarea noastră, urmând ca în partea a doua să vorbim despre statuia amplasată recent în faţa Catedralei Unite, care va fi inaugurată: dezvelită şi sfinţită în duminica din 20 noiembrie curent. Până atunci ne vom strădui să ne documentăm pentru dvs. cu noi şi importante, interesante informații legate de Unirea cu Roma a unei părţi semnificative a bisericii româneşti din Banat. Fie Numele Domnului binecuvântat!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.