Biserica „Adormirea Maicii Domnului”: Biserica Mare sau cea cu-două-turnuri (II)

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook,
ne poți citi pe Telegram și Google News

Remus V. GIORGIONI

Uşi diaconale şi uşi împărăteşti; scaunul  arhieresc. Gavrilă Gurean, obercneaz şi tutore

Spuneam în numărul trecut despre faptul că tabloul ctitorului Gavrilă Gurean (tablou care a scăpat în mod providenţial din incendiu) era atât de afumat şi înnegrit, încât a fost nevoie ca biserica să comande o copie. Astfel încât, la îndemnul şi sub îndrumarea părintelui Iosif Tempea, pictorul Virgil Simonescu a efectuat în 1911 o copie în mărime naturală, care reproduce originalul din biserică. Portret care se păstrează, alături de numeroase alte obiecte de cult, cărţi şi manuscrise rare rare, într-una din sălile Colecţiei de Artă bisericească ale Protopopiatului.

În această colecţie am descoperit multe cărţi de ritual cultic – în marea lor majoritate cărţi româneşti (ca dovadă a legăturilor strânse cu românii din toate provinciile româneşti, din cele mai vechi timpuri). Este de remarcat faptul că în portretul refăcut, Gavrilă Gurean, obercneaz şi tutore al bisericii, nu poartă sabie. Asta în condiţiile în care mai-marii lugojeni din acea perioadă obişnuiau să poarte sabie sau, în orice caz, să fie pictaţi cu sabia la brâu.

În privinţa picturii bisericii, mai putem adăuga câteva amănunte semnificative: pe iconostas se află portretele sfinţilor Dumitru şi Gheorghe (pe cele două uşi diaconale); iar pe uşile împărăteşti – Buna Vestire şi în scaunul arhieresc, Sfântul Ioan Gură de Aur. Prin bunăvoinţa dlui Gheorghe Cliciovan, avem date noi în completarea celor spuse în numărul trecut despre înlocuirea clopotelor bisericii, turnate „după armonia dată anume pentru acest scop  de măestrul Ion Vidu”. (Datele sunt colectate din Drapelul de Lugoj, nr. 37 şi 38 pe anul 1918; cât şi din Foaia Diecezană de Caransebeş, din 16 sept./2 oct. 1921, care relatează despre sfinţirea celor patru clopote, realizată „Prin activitatea neobosită a venerabilului protopresbiter George Popoviciu”. Clopotele noi aveau următoarele greutăţi: 1400, 825, 240 şi 166 kg. Desigur, întreaga lucrare (nu doar cea de turnare a noilor clopote) s-a putut face prin contribuţia substanţială a enoriaşilor, care a fost, de bună seamă, după puterea financiară a fiecăruia.

De asemenea, câteva necesare completări în legătură cu construcţia bisericii din 1759-1766: A fost adusă de la Viena şi Buda (cu carul cu boi) piatră de marmoră roşie. Pe vremea aceea Lugojul nostru – după „unirea” Lugojului român cu cel german – avea 640 de case, dintre care o mare parte au fost mistuite de foc în marele incendiu din 1842. În legătură cu Biserica „Sfântul Nicolae”, cel mai vechi lăcaş de cult din oraş, există mai multe variante legate de construire: secolele XIII-XIV, „în aceeaşi perioadă cu vetrele mănăstireşti (Horaţiu Suciu, O istorie a Lugojului…, Nagard, 2009; ea însăşi ar fi fost biserica unei mănăstiri). O alta, poate mai plauzibilă – oricum, apropiată de prima – ar fi începutul sec. XV, anul 1502. Dar trecutul bisericii ortodoxe lugojene se pierde în legendă: o biserică ortodoxă română ar fi existat încă de pe vremea turcilor, cu exact o sută de ani înainte de ctitorirea Bisericii cu Două Turnuri.

Biserica Mică şi Biserica Mare. Câteva cuvinte despre stadiul actual al bisericii

Este lesne de înţeles că „porecla” de Biserica Mare i se trage de la cealaltă („Sfântul Nicolae”), care prin comparaţie era… Mică. Iar cea mare-şi-nouă era firesc s-o pună în umbră pe cea veche şi mică. Incendiul istoric din 1842 distruge în totalitate Biserica Sf. Nicolae, din ea rămânând numai turnul clopotniţei, pe care îl vedem şi în zilele noastre, în gardul Liceului Iulia Haşdeu, cel dinspre strada Făgetului. Profund afectată, primejduind siguranţa enoriaşilor – şi, până la urmă, afectând chiar estetica urbei – , ea a fost demolată în anul 1879, în urma hotărârii definitive a Consiliului parohial (vezi menţionata sursă Horaţiu Suciu). Săpăturile arheologice efectuate în anul 1922 au scos la iveală nişte vestigii preţioase (resturi de ceramică, cranii şi oseminte umane), care au putut determina reconstituirea dimensiunilor acestui vechi lăcaş de cult, aflat în cetatea veche, vatra oraşului.

În 1966 s-au sărbătorit 200 de ani de la sfinţirea iniţială a bisericii, petrecută în 1766, după şapte ani de construcţie. (Desigur, după refacerea: reconstrucţia şi renovarea bisericii a fost necesară o nouă sfinţire, în 1944.) Dar peste această comunitate biseri-cească de peste zece mii de suflete acum au trecut doi „secoli” şi jumătate, anul 2016 marcând această bornă.

În legătură cu starea actuală a acestui impunător lăcaş de cult nu sunt multe de spus, fiind un lucru uşor de constatat pe viu de către orice vizitator al bisericii, care intră să aprindă o lumânare; sau să participe pur şi simplu la slujbele duminicale şi la cele din sărbători. La ora actuală, patrimoniul membrilor bisericii este de circa 4.000 de familii – majoritatea din zona centrală a urbei, dar nu în mod obligatoriu. Preot paroh este părintele protopop Ionuț Viorel Furdean, ajutat de preoţii co-slujitori: dr. Vasile V. Muntean, Cristian Cerbu şi Ion Last.