Așezări din Țara Făgetului (VIII): Botinești

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Se situează în estul judeţului Timiş, la circa 25 km est de municipiul Lugoj. Se învecinează cu Surducu Mic la nord, Fârdea la est, Boteşti la sud, Jureşti, Bârna şi Sărăzani la vest-sud-vest şi Săceni la nord-vest. Numele satului provine de la antroponimul Botinu/Botin. Prima atestare documentară a localităţii datează din anul 1506, când regele Vladislav al II-lea donează Beatricei de Frangepan, văduva lui Ioan Corvin, și fiicei sale Elisabeta districtul Bujor, din care făcea parte și satul Botinești, iar după moartea Beatricei același rege îl donează lui George de Brandeburg, în 22 martie 1510.

La 1596 Sigismund Báthory donează satul lui Ștefan Josica, iar peste trei ani Andrei Báthory îl donează lui Sigismund Sarmasaghi, care în 1607 îl amanetează lui Pavel Keresztesi. În documentele medievale apar nobilul Andrei Stancu de Botineşti și Tripa George şi Tripa Stefan. După cucerirea Banatului de către austrieci, conscripția din 1717 consemnează Botineştiul cu 15 case, iar după reînfiinţarea comitatului Caraş în 1779, localitatea trece la acest comitat, plasa Căpâlnaș. Înainte de 1848 statul se afla în posesia cavalerului Nicolae Maleniţa, a cărui urmaşi l-au deţinut până în 1880, când trece în proprietatea lui George Klein.

De-a lungul anilor a fost consemnat în diferite forme: 1506, 1510 Botnynysthy, 1512, 1514, 1516 Bothnest, 1596 Butinest, 1599 Bothinesdi, Bothinesth, Bothinest, 1717 Bodineste, 1779 Botinyest, 1806 Botinest, 1828, 1851 Bottinyest, 1913 Bottyânfalva. În anul 1554 satul Botinești avea 11 case (impozabile), în 1569, 10 case, în 1579, 9 case, în 1717, 15 case și în 1776, 84 de case. În anul 1869 avea 113 case și 557 locuitori, din care 555 români, în 1880 avea 106 case și 487 locuitori, din care 469 români; în 1900 avea 111 case și 611 locuitori, din care 567 români; în 1910 avea 107 case și 538 locuitori, din care 537 români; în 1930 avea 432 locuitori, din care 430 români; în 1992 avea 231 locuitori, din care 197 români; în 2002 avea 214 locuitori, din care 176 români; în 2011 avea 223 locuitori, din care 215 români.

Din punct de vedere administrativ, în secolul al XVI-lea făcea parte din districtul Bujor, la sfârșitul secolului al XVII-lea din districtul Făgetului, după instaurarea stăpânirii habsburgice aparținea districtului Lugoj și cercului administrativ Sărăzani, în 1779 făcea parte din comitatul Caraș, plasa Căpâlnaș, în 1848 din plasa Bulci, iar după 1851 din plasa Făget. De la 1919 face parte din județul Caraș-Severin, plasa Făget, secretariatul cercual Bujor împreună cu Bujor, Bucovăț, Săceni și Surducu Mic, iar după 1925 din judeţul Severin, plasa Făget.

Din anul 1950, după aplicarea legii de regionalizare și raionare administrativă a României face parte din comuna Bujor, raionul Lugoj, iar după 1952 din raionului Făget. Din anul 1968, când în baza noii legii de împărțire administrativ-teritorială nr. 2/1968 sunt desființate raioanele și regiunile și se înființează județele, face parte din comuna Bârna, județul Timiș, situație care se menține și astăzi. În adunarea din 15/28 noiembrie 1918, locuitorii comunei Botinești l-au desemnat Petrică Crâșciu să-i reprezinte la Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, exprimându-și dorința de a „se alătura și contopi în hotarele României”. A

șezată pe valea Sărazului, avea biserica în comun cu Bârna și cu celelalte așezări vecine. Dar, cel mai târziu, începând cu secolul al XVIII-lea, Botineștiul își avea biserică și preoți proprii. Localitatea Botinești este consemnată cu preot propriu în anul 1767 și în anul 1776, când aflăm că localnicul Toma Petrovici a fost hirotonit preot în 20 iunie 1763. Biserica „bătrână” a servit drept lăcaș de cult până în anul 1871, când a fost construită biserica actuală din material solid, prin strădania preotului Ioan Stanciu, în stil baroc, lungă de 30 m, lată de 10 m, înaltă de 12 m, până la coama acoperișului și de 22 m, până în vârful crucii de pe turnul bisericii. Din conscripția școlilor anului 1791 aflăm că în Surducu Mic exista școală și că Botinești este filie a școlii din Surduc, învățătorul lor comun fiind Marcu Gruiovici, învățător calificat. În schimb, din lipsa edificiului școlar, copiii sunt instruiți în locuința învățătorului. În jurul anului 1800 și Botineștiul avea școală confesională proprie.

 Dumitru TOMONI

PS: Îi rog pe cei care au fotografii cu satul de altădată (cu școala, biserica, preoți, învățători, nunți, înmormântări, serbări școlare etc.) să-mi trimită fotocopii, pentru Muzeul de Istorie și Etnografie din Făget!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.