110 ani de la inundaţiile catastrofale de pe râul Timiş

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Remus V. GIORGIONI 

Oraşul acoperit de ape. Rusalii însângerate

Pe râul nostru, care străbate oraşul – de unde şi numele „oraşul de pe Timiş” – au avut loc de mai multe ori inundaţii catastrofale, unele repetate. Despre ele, presa locală a mai scris, iarăşi în repetate rânduri, dar niciodată perfect documentat, cu date tehnice furnizate de Direcţia Apelor, Filiala Timişoara.

Nici noi n-avem de gând să încărcăm memoria cititorului cu cifre şi termeni tehnici; dar câteva date legate de nivelul apei (citit pe mira hidrometrică de pe zidărie), de debitul/cantitatea de apă, cât şi cea de precipitaţii se impun cu necesitate. Ape mari au fost în 1912 (26-27 mai: Rusaliile) – cât şi în 1910; dar despre viitura aceea nu avem date.

Cele mai mari debite de apă pe râul Timiş s-au produs în anii: 1906 (1150 metri cubi pe secundă), 1912 (1500 mc/s), 1966 (1100 mc/s). O viitură asemănătoare celei de care ne ocupăm şi comparabilă ca debit a fost cea din 1816; acest lucru ne dovedeşte că viituri catastrofale pe Timiş se produc, în medie, o dată la 100 de ani.

O viitură mare, apropiată de cea din 1912, s-a mai produs între 28 mai – 3 iunie 1966 (este de remarcat chiar şi similitudinea datelor!): Pentru comparaţie, în 1966 nivelul apei s-a ridicat la 450 cm – cu peste un metru mai puţin decât în 1912. Iar debitul a fost – vezi mai sus – cu 400 metri cubi mai mic.

(Toate aceste date le-am cules din studiul intitulat Fenomene hidrometeorologice rare petrecute în bazinul râului Timiş, autori: Niculae Teodorescu, şef al Staţiei Hidrologice Lugoj, şi Macridin Zlatibor, şef Serviciu Hidro în cadrul Filialei Timişoara a DAMB, cărora le mulţumim și pe această cale. De asemenea, colegilor actuali de la Staţia Hidro, care ne-au ajutat în elaborarea acestui articol.)

Rămânând puţin în domeniul istoric, este cazul să menţionăm aici cele mai vechi mire instalate în bazinul Timiş – mire care au determinat constituirea câte unei staţii hidrometrice, cum se numesc punctele de control al nivelului apei:  Caransebeş, 1870, Lugoj – 1874, Oţelu Roşu, 1880.

Începând de atunci, în aceste puncte se fac în mod continuu observaţii asupra nivelului apei, vânt, precipitaţii, temperatură etc. (Anuarele maghiare conţin aceste date până la nivelul anului 1916.)

Revenind la anul 1912, un amănunt important este următorul: nivelul maxim al apei s-a materializat printr-un reper – un mic obiect metalic – pe tencuiala casei din str. Avram Iancu 11 (care, din păcate, a fost acoperit între timp cu tencuială, la renovarea casei).

După acest reper – sau semn – s-au putut reconstitui prin calcule hidraulice nivelul şi debitul maxim, care sunt: 575 cm, respectiv 1500 mc/s.

Iar la acest debit corespunde un volum de 183 de milioane metri cubi, comparabil cu cantitatea de apă pe care o suportă un lac de acumulare  (cu deosebirea că în cazul nostru această enormă cantitate de apă a fost curgătoare).

Cantitatea de precipitaţii căzută a fost de cca 111 litri pe metrul pătrat – comparativ cu anul 1966, când a fost de cca 100.

Cele mai recente inundaţii petrecute pe Timiş sunt cele din anii 1999 şi 2000, când, ne amintim cu toţii, apa bătea spre grinzile Podului de Fier, mai-mai să-l dărâme. Iar în 1870, apa a ajuns până în faţa Casei de cultură şi pe str. Romanilor (unde pe vremea aceea era un lan de porumb).

Sala de lupte din Parcul Ştrand era şi ea inundată, la fel serele CFR, Grădina de pomi Pohalma, cartierele Balta Lată şi Buchini. De pe strada Ion Vidu (care ştim că este paralelă cu albia râului), apa a ajuns până în faţă la vechea Prefectură, actualul „Palat Lugoj”.

Beciurile caselor de pe malul Timişului au fost complet inundate în mai multe rânduri, la fel şi locuinţele de la demisol; acest lucru s-a întâmplat cam de fiecare dată la o inundaţie mare. Între Sâlha şi Coştei apa curgea pe şosea, înaltă de cca 80 de cm şi nu se putea circula cu maşinile.

Între grinzile de la baza Podului de Fier şi faţa apei mai erau doar  cca 30 cm. Autorităţile au decretat starea de necesitate şi (ca la potopul biblic), oraşul de pe Timiş a stat vreo două săptămâni acoperit de apă.

Povestea unei zile nefaste. Podul de Fier – simbol al Oraşului de pe Timiş

După un început de martie însorit, în anul acela de tristă amintire, ploile au început cam de pe la mijlocul lui martie. Ca la potopul biblic, apa venea de sus (din atmosferă) – de jos, adică ţâşnea şi din sol şi de pe vârfurile munţilor… Fiindcă, ceva mai încolo, datorită încălzirii timpului, s-a produs topirea zăpezilor.

În zilele însorite, când soarele zâmbea învingător, lumea era veselă, dar când norii se adunau deasupra capetelor, sufletele se întristau, căzând în depresie.

În afara râurilor şi pârâurilor, cu cât se apropia fatidica zi din mai – 26 – se activau ogaşele şi alte cursuri de apă care „înviau” doar cu ocazia unor ploi abundente. Dar nimeni nu bănuia încă nimic…

În ziua de 24 mai, nori negri şi grei începeau să se adune deasupra capetelor, iar ploaia a început să bată mai cu putere.

Dinspre partea de sud a judeţului Severin veneau veşti rele: ruperi de nori şi cantităţi importante de apă de ploaie.

Oraşul încă zâmbea, iar Timişul parcă se tulburase puţin. Dar în dimineaţa de 25 mai, cu o zi înainte de Rusalii, era clar că venise şi rândul nostru.

Dinspre amonte (Caransebeş) „curgeau” pe râu către noi veşti din ce în ce mai rele. Cu toate astea, în noaptea de 25/26 mai Lugojul încă dormea liniştit şi nepăsător.

În dimineaţa de 26, timp de câteva minute chiar şi-a arătat faţa un soare zâmbitor, urmat în scurt timp de un zgomot îngrozitor

Alarma de la Uzina electrică (clădirea de pe colţ a IGOL-ului) urla îngrozitor, ca pe vreme de război.

Atât populaţia, cât şi reprezentanții administrației locale au fost, ca de fiecare dată, luaţi prin surprindere, confruntându-se cu situaţii inedite, nemaiîntâlnite, locuitorii rămânând la discreţia unei naturi dezlănțuite: apele făceau ravagii.

Pagubelor materiale din domeniul privat și public, evaluate (în 1912) la circa trei milioane de coroane, li s-au adăugat mai multe victime, între care doi militari de la unitatea de artilerie  care au pierit la datorie, înghițiți de stihie, încercând să salveze viețile unor adolescenți de etnie bulgară, surprinși în timpul lucrului în grădinile bulgărești din Drumul Jabărului. (Au murit atunci 7 oameni: 5 adulţi şi doi copii.)

Cuvântul primarului de pe vremea aceea, dr. Dimitrie Florescu (cuvânt publicat în presa vremii) făcea apel la solidaritate şi ajutorarea sinistraţilor în următorii termeni:

„Mai mult de opt mii de cetățeni au rămas fără scut, și cei mai mulți dintre dânșii nu au nici măcar cu ce să se hrănească. Aceia care au fost scutiți de pagube prin providența divină sau pot suporta mai ușor paguba măruntă ce au suferit-o să adune ban pe ban din belșugul lor, spre a scăpa din ruină pe cei ajunși la disperare”.

Deşi au avut loc în urmă cu 110 de ani, inundaţiile din 1912 au rămas în conştiinţa lugojenilor, consecinţele catastrofei transmiţându-se din generaţie în generaţie. Imaginile de epocă ce ni s-au păstrat din acea vreme ne prezintă – spre un exemplu – strada Ion Vidu complet devastată.

Lipsa digurilor de apărare a fost fatală, oraşul rămânând complet descoperit în faţa furiei apelor, ca o cetate medievală asediată. Pe străzile din apropiere, apa ajunsese la 1,20 înălţime, iar în interiorul catedralei greco-catolice apa era de un metru (pentru cunoscători, urmele se mai păstrează şi acum).

Întreg oraşul, până la gară şi la cimitir (capela Muschong), era sub ape. Viitura a rupt toate podurile şi podeţele dintre Lugoj şi Caransebeş, iar la Lugoj a făcut praf un pod de ciment inaugurat cu o zi înainte de a veni puhoaiele.

(Circulă o legendă, cum că proiectantul podului, care garantase primarului de atunci al Lugojului că acesta va rezista în faţa furiei apelor, s-ar fi sinucis după sinistru.)

Podul acesta – situat între Podul de Fier şi Podul de Beton, cam prin dreptul Teatrului – fusese construit (şi luat) de două ori: mai întâi de pe piloni de lemn, iar apoi de ciment. Cel despre care vorbim era a doua lui variantă.

Deşi hidrologii obişnnuiesc să facă reconstiutirea viiturilor care vin peste noapte, pe neaşteptate, pentru noi e greu de reconstituit acum traseul apelor, iar sursele de inspiraţie sunt rare.

Fapt este că apa a pornit de pe strada Gojdu înspre centrul oraşului, ajungând la 4 metri înălţime pe terenul de fotbal.

Au fost distruse pe rând terasamentele căilor ferate în raza oraşului (mai întâi cea dinspre Ilia, apoi spre Buziaş şi Orşova).

În prima zi, cele trei poduri de pe Timiş au rezistat, dar în data de 27, pe la orele prânzului, podul de beton armat de la mijloc – din dreptul Teatrului – a cedat. După ce a intrat în Prefectură, a fost rândul Tribunalului.

În cele din urmă, apa a juns până la periferie: pe strada Caransebeşului şi drumul Oloşagului, str. Bocşei, Tapiei şi Timişoarei. Depoul de vagoane, fabricile de cărămidă/ţiglă – Mondialul Bocşei şi al Timişoarei – , Filatura de Mătase au fost sub ape; până la Moara Şpănească şi Cimitirul Ortodox din str. Făgetului.

* * *

În urma acestor întâmplări nefericite, s-a hotărât să se ia măsuri severe, astfel încât, între anii 1970 şi 1975, malurile râului au fost îndiguite cu un taluz solid de piatră, iar la inundaţiile produse după aceea pagubele au fost mult mai mici.

Inundaţiile din 6 aprilie 2000 au fost anunţate la Lugoj de viitura ce a oprit circulaţia pe DN6 în dreptul localităţii Găvojdia.

Deşi era prevăzut ca maximul de nivel la Lugoj să fie de 4,20 metri, la ora 19, nivelul apei citit pe mira de la Podul de Fier ajunsese la 5,15 metri.

Apa s-a infiltrat în zona Ştrandului şi s-a extins rapid în parcul Ştrand şi pe Splaiul Sporturilor. Trei persoane, care încercau să salveze mobilier şi aparatură de la baza de agrement de pe Insula Cotu Mic, au rămas izolate în mijlocul apelor, pe acoperişul unei clădiri şi au fost salvate cu elicopterul.

Apele au început să se retragă abia după miezul nopţii. (Autorul acestor rânduri îşi aminteşte că, plecat cu maşina pe teren, împreună cu colegii, a fost nevoie să ocolim prin Găvojdia spre a ne putea continua drumul spre Caransebeş.)

La 19 aprilie 2005, cantitatea de precipitaţii a fost de 50 de litri pe metru pătrat, suficient cât să producă o viitură consistentă. Nivelul apei a ajuns la 4,82 metri (în 2020: la 4,93 metri), corespunzător unui debit de 1.135 – respectiv 1.173 metri cubi pe secundă.

Ca şi în 2000, când  nivelul apei a trecut de 5 metri, debitul fiind de cca 1250 de metri cubi pe secundă. Baza de agrement de pe insula Cotu Mic a fost complet acoperită de ape, iar în cartierul Balta Lată oamenii au fost salvaţi în cupele buldozerelor.

Drumul judeţean 592, ce leagă Lugojul de Timişoara prin Buziaş, a fost şi el inundat. Apa a blocat şoseaua la intrarea în oraş.

Simbol de nepreţuit al oraşului de pe Timiş – construit în anul 1900 şi recondiţionat în câteva rânduri – Podul de Fier a rezistat „eroic” la vreo 5 mari inundaţii din istoria urbei, deşi nu s-ar putea spune că nu a fost afectat. Şi că nu va mai fi niciodată ameninţat…

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.