Vești (și povești marinărești) din California

Remus V. GIORGIONI

Continuare din numărul trecut

Vasul de croazieră Queen Mary. O mie și una de (zile și) și nopți…

Într-una din zile am fost cu fiul nostru și cu nepotul în orașul Long Beach – cel despre care am mai vorbit când am descris „stațiunea” Naples. După vreo oră de rulat pe șosea/freeway am intrat într-o parcare destul de mare, cu plată: poartă automată (la întoarcere am găsit cu greu ieșirea…) Long Beach este un oraș de coastă, parte a portului Los Angeles, care este imens. Am văzut acolo o „pădure” de catarge – Clubul de Yachting, numit Marina. Ambarcațiuni de tot soiul – mai mici, mai mari – aduse pentru reparații, yahturi de expoziție, de vânzare etc. Cu un alt prilej, am fost cu soția și nepoțelul Lucas la Acvariul Oceanic, o clădire imensă, cu mai mult niveluri, unde poți vedea, în dosul pereților de sticlă mari, toată flora oceanică și printre delfini, rechini, caracatițe plimbându-se scafandri care dau „note explicative” (dau de mâncare la animale: bănuiesc că sunt destul de bine plătiți!). E o întreagă poveste, dar de data aceasta ne-am propus să spunem povestea vaporului Queen Mary, cel mai mare vas de croazieră al tuturor timpurilor – la vremea lui, bun înțeles. Fiindcă după „pensionarea” lui a fost construit Queen Marry 2).

Ieșim din parcare și ne plimbăm pe chei, iar pe lagună, tot felul de vase mici: bărci cu pânze sau cu motor. În față ni se prezintă, în vârful unui delușor ușor de escaladat, vechiul far: un far clasic, cu reflectoare – iar nu unul ultramodern cum vor fi fiind mai nou: cu „leduri” imense în locul reflectoarelor electrice clasice. Nu ne-m propus să-l vizităm, având alte obiective. Facem totuși un around town, pe la magazinele cu gablonțuri și scoici; descoperim minunății, adevărate bijuterii, realizate de artizani, din scoici sau cochilii de melci (mai mari).

Apropiindu-ne de vaporul tras la chei, ne pregătim sufletește pentru o experiență unică, pentru care ne-am rezervat de mult timp un colțișor de memorie/suflet. Construit în Scoția, la Glasgow, după ce a funcționat peste 30 de ani, până în 1976 ca vas de pasageri, vas turistic de agrement – între coasta britanică și cea americană (New York), Queen Mary a fost „trasă pe dreapta” în portul Long Beach, CA. Municipalitatea – City Council – din Long Beach a cheltuit cam un milion de dolari pentru repararea și pregătirea lui ca muzeu, hotel-restaurant, punct de atracție pentru turiști. Menționăm că în perioada pandemiei vasul a fost închis pentru vizitatori. De asemenea, dacă mai este nevoie, precizăm că numele vasului nu vine de la regina Maria a României, ci de la regina Angliei, Mary de Teck. Care s-a remarcat prin lungimea numelui său, un adevărat poem: Princess Victoria Mary Augusta Louise Olga Pauline Claudine Agnes of Teck…

Pachebotul britanic, aparținând companiei White Star (Steaua Albă)  a navigat pe rute din Atlanticul de Nord între 1934-1967, până când specialiștii au considerat că structura vasului era suficient de zdruncinată (dezechilibrată) spre a mai putea asigura garanția de navigație necesară. După ce a fost ancorat/andocat la Long Beach, CA în locul lui a fost construită o replică – Queen Mary 2 (de care însă nu ne vom mai ocupa noi aici). Vrem doar să punctăm câteva repere ale cunoscutului vas cu cele trei imense coșuri roșii, cunoscut în toată lumea, fiindcă l-am vizitat și noi și am putut vedea somptuoasele interioare. În total, vaporul a realizat o mie una traversări ale Atlanticului; la aceasta se referă și intertitlul nostru, nicidecum la faimoasa carte de basme arabe.

(„Socotind cât aur marea poartă-n negrele corăbii…) Pluta Meduzei și bătrânul castelan

Dacă este să ne spunem o părere personală, cele mai atractive obiective ale vasului-muzeu (în afară de cafenea și camerele de hotel, unde n-am călcat) ni s-au părut imensele machete de vapoare celebre, expuse pe puntea vasului, devenită un soi de coridor lung. Machetele erau, unele mai mari (2,5 m), iar altele ceva mai mici. Ne-a atras atenția Titanicul, marele naufragiat (în 1912); dar istoria lui este arhicunoscută: noi am văzut filmul de cel puțin cinci ori. Ne oprim la o altă navă celebră, implicată într-un răsunător naufragiu – corabie despre care n-am știu nici noi prea multe lucruri (decât că ne-a amintit de volumul de versuri al regretatului nostru coleg lugojean-timișorean, Lucian Bureriu. Care așa se intitulează: Pluta Meduzei. Volum din care poetul a publicat și în Actualitatea literară.)

„Meduza” a fost un vas francez care în anul 1816 a încercat o traversare a Atlanticului, spre Saint-Louis. Avea la bord 400 de oameni, printre care – obiectivul real al călătoriei – viitorul guvernator al unei insule, cu familia, care trebuia dus și instalat în post. Dar, pe lângă suflete, vasul mai transporta și 9.000 de monede de aur, care unora – cum vom vedea – li s-au părut mai valoroase decât sufletele umane… Fregata Meduza a format un convoi de patru nave: un bric, o corvetă și o fleută (alături de ea, se-nțelege).

Având un căpitan ageamiu: navigator aristocrat-birocrat, Meduza naufragiază la câteva zeci de mile de coasta Mauritaniei. Lumea bună: căpitan, guvernator, ofițeri se aruncă rapid în bărcile de salvare, cu care chiar s-au salvat curând: în doar 4 zile; au avut de parcurs doar 160 km. Dar „prostimea” (soldații, marinarii de rând) a fost aruncată pe pluta improvizată cu scopul de a transporta marfa, încărcătura corăbiei (nu și cele 9.000 de monede!). Povestea e lungă: a generat o carte, filme – un mare tablou, foarte controversat în epocă. Fapt este că pe faimoasa „Pluta Meduzei”, care a dat titlul celor de mai sus, s-au petrecut acte de canibalism. Plutind în derivă, mai mult scufundați decât la suprafață, cei 147 de nenorociți au ajuns la destinație… 15! Dintre care doi: un medic chirurg și cartograful navei au scris amintita carte. Dar fapt este că puținii rămași n-au uitat experiența până la moarte! De mâncare aveau cu ei o ladă mare de biscuiți și câteva butoaie cu vin (pe care l-au îndoit cu urină și apă de mare). Așa că, vă închipuiți: erau mai tot timpul beți și inconștienți, astfel că au ajuns să se mănânce unii pe alții. Dar iată și sfârșitul poveștii care străbate veacurile în mod zguduitor. La un moment dat, bricul Argus s-a întors la epava fregatei Meduza, să recupereze aurul de pe corabie. (Că nu erau proști să-l lase pe pe mâna vânătorilor de comori scufundate din secolii viitori!)

Ar mai fi de adăugat, la cele de mai sus, că acel căpitan de corabie care n-avea ce căuta pe mare a fost condamnat la doar 3 ani de închisoare pentru o tragedie așa mare. A murit singur în castelul său, după ce fiul lui s-a sinucis: s-a dezis definitiv de numele lui și al familiei; și l-a schimbat, rușinându-se să-l mai poarte.

Și cu aceasta ia sfârșit și călătoria noastră californiană: pe mare și pe uscat – dar și pe un teritoriu imaginat…