Tratatul de la Trianon și argumentele Contelui Apponyi, Paris, 1919       

Share Button

După publicarea articolului „Tratatul de la Trianon și alte lucruri mai puțin comentate”, semnat de Liviu Cornel POPA, iată ce ne scrie dl Lucian Bureriu, din Timișoara:

„Din păcate, materialul domnului Liviu Cornel Popa despre Trianon, nu numai că e prost scris, dar e și neinformat, plin de greșeli și rele intenții. Eu vă trimit așa, spre lectură, că doar n-o să-l puteți publica pe taman contele Apponyi, cu discursul său de la Paris, prin care încerca fără succes să-și aducă argumentele pentru Transilvania. Este un document de preț și foarte bine argumentat”.

Argumentele Contelui Apponyi, Paris, 1919

„Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase.

Viaţa socială a maghiarilor şi a saşilor este mult mai diferenţiată. Procentul lor în profesiile calificate depăşeşte cu mult procentul populaţiei lor, asta nu se datorează protecţiei statului maghiar, în shimb, inferioritatea rasială a românilor se manifestă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată.

Naţiunea română este una tânără şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul sec XIX. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită pricipilor maghiari protestanţi  şi uniunii confesionale, pe care românii nu au putut-o realiza prin forţe proprii.

Cruciadele, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente. Poporul român nu a reuşit să scoată la lumină individualitatea rasei sale, nici să imprime un specific naţional instituţiilor ţării sale.

Trăind într-un stat, alături de alte popoare românii nu au reuşit multă vreme să egaleze acele popoare, nu au reuşit să formeze UN STAT AL LOR; în Ardeal şi Banat elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa mediilor maghiar şi german.

Acesta este şi motivul pentru care românii din Transilvania au depăşit cu mult în ultimul secol pe fraţii lor de rasă care trăiau în afara acestui amestec etnic, în propriile lor ţări, Valahia şi Moldova. În interiorul zonei carpatice primul stat veritabil a fost format în sec. al X-lea de către maghiari.

În sec. XIV-XV, în urma invaziei turce în Balcani a crescut în mod considerabil imigrarea românilor de dincolo de Dunăre în Transilvania.  Primul care a exprimat ideea că românii trebuie să fie urmaşii elementelor poporului roman care a rămas în Dacia a fost Bonfinius…

Această teză a trecut prin operele lui Toppeltinus şi Cantemir în ştiinţa europeană şi a devenit o dogmă ştiinţifică. Anonymus, unicul cronicar care găseşte români la sosirea maghiarilor, nu este o sursă istorică autentică.

Inspirată de o fantezie patriotică, această istorie nu redă istoria adevărată a cuceririi ţării de către unguri, ci o epopee, partea care se referă la români a fost INTERPOLATĂ ÎN ACEASTĂ CRONICĂ ABIA MAI TÂRZIU.

Raporturile românilor cu saşii şi maghiarii au fost la fel de proaste ca şi cele cu populaţiile balcanice. Nu s-au putut obişnui decât greu sau deloc cu ordinea statului maghiar şi au fost priviţi peste tot, de la prima lor apariţie, ca un element perturbator, care nu respectă nici proprietatea individuală, nici ordinea socială, nici instituţiile juridice ale statului.

A fost foarte dificil pentru guvernările Transilvaniei să obişnuiască acest popor cu o morală, cu ordinea socială legală, într-un cuvânt, să facă din aceşti păstori seminomazi un popor agricol şi muncitor, apt pentru civilizaţie…”

A consemnat ERWIN LUCIAN BURERIU

Trianon 100 – Cel bun de gură nu are totdeauna dreptate, de Georgeta Filitti

La Conferința de pace de la Paris s-au înfruntat două tabere, cea a învingătorilor și cea a învinșilor. La o sută de ani de la consumarea evenimentelor, orice observator de bun simț poate deosebi vorbăria care a învăluit zecile de ședințe ale conferinței de rezultatele practice dobândite la sfârșit. Cei care stârniseră războiul trebuia să plătească, dar nu să fie complet anihilați. Cei care suferiseră, trebuia despăgubiți. Unde era cumpăna dreptății?

Ungaria a trimis la conferință o adevărată echipă de șoc: 7 comisari generali, 7 simpli, 38 de experți (mai ales pe problema transilvană, dar țara vecină își disputa teritorii și cu cehii și sârbii), 6 consilieri politici, 14 secretari. Conducerea o avea contele Albert Apponyi iar documentația însuma peste 1500 de pagini, plus hărți. ”Un tezaur unic al științei ungare”, asigura contele. Din ele desprindem câteva linii directoare cu iz de amenințare: dacă problema transilvană nu se rezolvă într-un sens favorabil Ungariei, ”pacea și ordinea economică a Europei erau în pericol”. O notă din 14 ianuarie 1920 avertiza: ”In Transilvania românii și maghiarii trăiesc amestecați, rivali azi și poate prieteni mâine, eventual plini de ură și pândind momentul să se năpustească unii împotriva celorlalți, dacă nu se găsea o soluție echitabilă”.

Cum principiul autodeterminării era pe buzele tuturor la conferință, nu puteau face nici ungurii abstracție de el. Au declarat că, uniți cu sașii, erau depozitarii unei civilizații mai vechi și mai dezvoltate, ”stăpâni ai orașelor, industriei și comerțului și legați de pulsul viu al civilizației occidentale”. Jucaseră un rol mai important datorită privilegiilor și a supremației naționale a rasei lor. A le cere să trăiască într-o comunitate înzestrată cu civilizație orientală, inferioară, de expresie ortodoxă, însemna blocarea dreptului la viață națională proprie. Și ca superioritatea să fie mai limpede afirmată, delegația a adus în sprijin statistici, măsluite, cum au constatat chiar experții străini. Ani de zile, populația română, atât la orașe cât și la sate, fusese înregistrată la oficiile de stare civilă cu nume ungurești și introdusă ca atare în evidențe. ”Armele de dominare” erau la unguri și la sași, care aveau ”o populație elevată”, nu la români – continua argumentarea materialul informativ. Superioritatea se exprima prin deținerea unui procent mai mare din bogăția provinciei, întreprinderi industriale și miniere, financiare, căi ferate, societăți pe acțiuni, asociații cooperatiste, lucru care, e adevărat, nu putea fi contestat de români, majoritari numeric dar defavorizați material. Ca să preîntâmpine o virtuală contestare, memoriul unguresc a explicat că românii fiind o rasă inferioară, chiar când li s-a lăsat dreptul de inițiativă – neprecizat – nu l-au folosit din incapacitate managerială. Și carențele românilor sunt înșirate în continuare cu aroganță uimitoare: au procentul cel mai mare de analfabeți, literatura lor națională e de dată recentă, sunt incapabili să-și organizeze un stat unitar, papalitatea a trecut neobservată peste ei, nu sunt autohtoni ci s-au insinuat încet de-a lungul veacurilor, venind în Transilvania abia în secolele XV-XVI. Revendicările lor naționale erau ”exagerate”, ”puerile”. Ideea ”preconcepută” a comunității de limbă cu cei din Regat înseamnă ”rea voință” iar hotărârile Adunării de la Alba Iulia sunt opera ”unui grup mic grup de români” încât ardelenii devin ”victima ”unei anexări.

În concluzie: cererile românilor se loveau de cererile ”sfinte și incontestabile ale Ungariei”. Transilvania trebuia să fie autonomă, unită cu Ungaria ori independentă și neutră însă orientată spre Occident. Ar fi un afront să se coboare instituțiile democrate maghiare existente acolo, ”patria seculară a democrației”, la ”nevoile primitive ale statului român”.

Considerații jicnitoare, falsuri, ignorarea realității istorice – nimic n-a fost uitat spre a-i discredita pe români. Doar că, minune, conferința și prin ea întreaga opinie publică internațională, s-a lăsat convinsă de ”opincarii” de români. Apponyi însuși a trebuit să recunoască: ”Guvernul n-a putut să procedeze altfel. Drumul iscălirii păcii e singurul pe care putem merge”. Că semnarea a fost lăsată pe seama unor funcționari mărunți ori că 4 iunie a devenit zi de doliu național din pricina ”înjunghierii Ungariei” iar presa maghiară s-a dezlănțuit promițând răzbunare – toate acestea reprezintă un spectacol. Atât.

Pentru popoarele civilizate ale Europei, tratatul de la Trianon a reprezentat triumful dreptății, păstrând, la centenar, dimensiunea rezolvării înțelepte a unui diferend milenar. (sursa)

Cine a fost Contele Apponyi

Albert Apponyi, conte de Nagyappony, (n. 29 mai 1846, Viena – d. 7 februarie 1933 Geneva), a fost un politician maghiar, scriitor, memorialist, ministru al învățământului în Regatul Ungariei.

Politician și ministru maghiar, a făcut parte dintr-o familie nobiliară veche și bogată. În 1872 a devenit membru în partidul lui Ferenc Deák (liberal), după care a aderat la cercurile conservatoare. Începând din 1878 a fost lider al opoziției, care reunea grupările formate din adversarii reconcilierii cu Austria în cadrul Ausgleich-ului.

În 1899 partidul său a ajuns la guvernare, iar între 1901 și 1903 Albert Apponyi a fost președintele Camerei Deputaților. La sfârșitul anului 1903 a părăsit Partidul Principal Liber și a reintrat în opoziție, în Partidul Național. Din noiembrie 1904 a făcut parte din alianța din opoziție, iar în decembrie 1904 a intrat în Partidul Independent al cărui lider a fost până la sfârșitul Primului război mondial.

Din 8 aprilie 1906 – 17 ianuarie 1910 a intrat în coaliția de guvernare ca ministru al învățământului.

La 1 aprilie respectiv 9 mai 1907 Parlamentul Ungariei a adoptat legile învățământului inițiate de Apponyi, prin care a fost abrogată legea liberală a învățământului (legea XXXVIII din 7 decembrie 1868). Legile Apponyi vizau șicanarea școlilor confesionale germane, române, slovace și sârbe, în vederea amplificării procesului de maghiarizare a Transleithaniei (Regatul Ungariei în cadrul Imperiului Austro-Ungar). Legile Apponyi au lovit și în legea liberală a naționalităților (legea XLIV din 7 decembrie 1868), fapt care a acutizat nemulțumirea minorităților din Transleithania.

în 1910 a fost membru al fracțiunii kossuthiste, iar din 1914 a devenit liderul acestui partid. Din 15 iunie 1917 până în 8 mai 1918 a ocupat din nou funcția de ministru al învățământului. După Primul Război Mondial a fost șeful delegației de pace a Ungariei la Paris. (sursa)

1742

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.