Traian Vuia, 150 de ani de la naștere (XVIII). Ultimii ani de viață

La începutul lunii decembrie 1945, medicul l-a găsit pe Traian Vuia surmenat și i-a recomandat repaus total. Petre Ciolan, fost consul general al României la Paris și vecin cu inventatorul îl vizita zilnic. Starea sănătății s-a agravat și în ziua de 24 decembrie (în ajunul Crăciunului) a avut o congestive cerebrală, urmată de o hemiplegie stângă.

Pentru că nu avea familie, a fost luat de Petre Ciolan și îngrijit timp de cinci ani de fiica și soția acestuia. Într-o scrisoare către Caius Brediceanu datată: Garches, 14 iunie 1946, Traian Vuia îi mărturiseşte prietenului său că „Am fost greu bolnav, dar graţie îngrijirilor cari mi s-au dat de soţii Ciolan, sunt pe cale de restabilire.

Mă bucur şi acum de creştineasca lor îngrijire şi ospitalitate. Sunt pentru mine adevăraţi părinţi, pentru că numai graţie îngrijirei lor sunt încă în viaţă şi pot mulţumi lui Dumnezeu că lucrurile s-au putut aranja în felul acesta. Mărioara Ciolan în special este o femeie rară, cum poate numai în Banatul nostru se mai găsesc”.

Aflând despre problemele de sănătate ale inventatorului, Petru Groza, care era în acea vreme prim-ministru a făcut demersurile necesare pe lângă Academia Română și la 27 mai 1946 Traian Vuia a fost primit ca membru de onoare, primind și o pensie viageră.

În acest timp, a primit o subvenție de 12.000 franci francezi din partea stalului român, pe care-i înmâna personal ambasadorul României la Paris, Stoilov și o sumă de 10.000 de franci de la un industriaș român, Ion Tișcă. Scriitorul Victor Eftimiu a povestit despre ultima sa întâlnire cu Vuia:

„Când l-am văzut ultima oară la Garches, lângă Paris, Traian Vuia era paralizat, vorbea greu, dar își arăta gratitudinea față de cei care l-au sprijinit, printre care și vecinul său, moldoveanul Petru Ciolan. Ciolan l-a îngrijit până în ultimele-i clipe, cu inimă românească și devotament filial.

La Garches, în preajma lui Vuia, l-am mai întâlnit și pe Ion Tișca, de prin părțile Brașovului, plecat din țară încă din 1900 și ajuns mare industriaș prin Franța. Tișca a subvenționat cu fonduri importante mișcarea de rezistență a românilor în timpul ultimului război.

Când Vuia, bolnav, în neputința de a mai lucra și a-și respecta contractele, se simțea îngrijorat de bunul său renume față de asociații lui financiari, Ion Tișca l-a liniștit spunându-i să n-aibă nicio grijă că îi va plăti el toate datoriile. Și, într-adevăr, așa a făcut.

Până la reîntoarcerea în țară a inventatorului, bunul transilvănean i-a servit, lunar, zece mii de franci.” Prin grija personală a lui Petru Groza, la 20 august 1946 a fost trimisă în Franţa Cornelia Mateiaş, pentru a-l îngriji pe Traian Vuia, dar şi pentru a-l determina pe inventator să se întoarcă în ţară.

Nepoata sa l-a găsit pe Traian Vuia grav bolnav în locuinţa lui Petru Ciolan. Cornelia i-a acordat îngrijirile necesare până în 17 mai 1947, când îmbolnăvindu-se este nevoită să se reîntoarcă în tară.

Pentru că șanse de vindecare nu erau, iar pe de altă parte, Vuia dorea să moară în țară, la demersurile făcute personal de dr. Petru Groza a fost adus în țară în 28 iunie 1950, însoțit de același Petre Ciolan.

Inițial a fost instalat în Hotelul Athenee Palace de unde, după o săp-tămână. a fost mutat la căminul de bătrâni nr. 13 din str. Brădetului nr. 24.

A fost instalat la 7 August 1950, în camera special pregătită, prevăzută cu mobilier nou și dotată cu toate cele necesare unei gospodării proprii (a costat 143.000 lei, având ca îngrijitoare pe o femeie angajată anume pentru el, care îl îngrijise pe timpul cât locuise la Hotel Athenee Palace și pe care Vuia chiar o ceruse ca îngrijitoare și care locuia acolo în permanență.

Dr. Constantin Baciu, medicul Consiliului de Miniștri care îl consultase de la început, indicase tratamentul și regimul de trai potrivit stării sănătății lui Vuia — și continua a-1 vizita regulat.

Mai era vizitat de Petru Groza, dar mai ales de către generalul Tiberiu Bădescu, însărcinat anume de Groza, să vegheze ca inventatorul să aibă tot ce-i trebuiește, de prof. dr. Constantin Parhon, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R. și de prof. dr. Ana Aslan, dar și de prietenii din anii tinereții, Tiberiu Brediceanu și Constantin Nedelcu.

Totul a fost bine până în dimineața zilei de 2 septembrie 1950, când, prin telefonul care chiar atunci îi fusese instalat a fost anunțat generalul T. Bădescu, aghiotantul lui Petru Groza, că starea sănătății lui Vuia s-a înrăutățit.

Acesta a mers imediat la Vuia, împreună cu ing. Cecilia Petruș, nepoata lui Petre Ciolan și cu prof. dr. Ana Aslan, dr. Constantin Baciu și dr. Cioară.

Medicii au constatat că inima era slăbită, au prescris un tratament și urmau să vină să-l vadă din nou în după-amiaza acelei zile, dar la orele 16,45, înainte de revenirea medicilor, pe neașteptate, marele inventator a murit – ușor – fără vreo suferință. Medicii veniți după aceea, au constatat că decesul se datora inimii (paralizia atinsese și inima).

La 2 septembrie 1950, cu numai o zi înainte de a împlini 79 de ani, inima lui Traian Vuia a cedat, dispărând cea mai mare personalitate pe care a dat-o Banatul. Corpul neînsuflețit a fost depus la Capela Cimitirului Bellu până în ziua de 4 septembrie, când a fost înhumat.

Cortegiul a fost urmat de Petru Groza, care, la acea dată încă era Președinte al Consiliului de Miniștri, de reprezentanți ai Academiei Române în frunte cu profesorul Ștefan Nicolau, de mitropolitul Banatului Vasile Lăzărescu, de prietenul său din copilărie Tiberiu Brediceanu, de profesorii Constantin Nedelcu și Victor Cădere, precum și de pictorul Constantin Isachie.

La groapă au vorbit: Petru Groza și academicianul Ștefan Nicolau. În schimb, în presă nu a apărut nici măcar un anunț, deși la înmormântare au fost prezenți și patru ziariști de la Agerpres. Ulterior, i s-a ridicat la mormânt, un monument din marmură cu o efigie turnată în bronz.

Puținele lucruri rămase de la Vuia (un rând de haine uzate, două rânduri de rufe etc.) precum și obiectele mărunte de gospodărie, au fost împărțite femeii care îngrijise și unor bătrâni din Cămin. Mobilierul rămas în cameră a fost lăsat Căminului.