Traian Vuia, 150 de ani de la naștere (XIV). A fost Traian Vuia împotriva Unirii Banatului cu România?

Modul în care s-a realizat Unirea Ardealului cu România l-a nemulţumit multă vreme pe Traian Vuia. El dorea cu ardoare realizarea Unirii, dar considera că: „Pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuie să rupem cu Ungaria, adică să ne declarăm independenţi şi ca popor liber, printr-un act bilateral, luând angajamente reciproce să ne unim cu vechiul Regat spre a forma Noua Românie”.

„În 1918 – continuă Vuia – am atras atenţia d-lor Bocu, Goga şi Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am spus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conform dreptului internaţional. Am văzut însă, imediat, că mă aflu în prezenţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă (…). N-am fost înţeles şi am fost suspiţionat că voesc independenţa Transilvaniei”…Când s-a făcut Unirea nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice, când trebuiau discutate condiţiunile Unirei: 1) Înainte de intrarea României în războiul european, când România cu concursul mandatarului Partidului Naţional a stabilit frontierele României Nouă, care au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu Aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre. 2) După Armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, care angajează mai mult pe aceia care le-au făcut, decât pe guvernul român. Unirei trebuia să-i precedeze un pact bilateral întră guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din vechiul Regat l-au privit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi, că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa cursei, în care noi am intrat de bună voie… Cu un cuvânt „Unirea” a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să învinovăţim decât pe noi înşine: lipsa noastră de înţălepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: «Mintea românului cea din urmă» (Scrisoarea trimisă lui George Dobrin, în 11 aprilie 1922).

Exagerarea lui Vuia este evidentă, inventatorul şi patriotul bănăţean neînţelegând dimensiunea reală a situaţiei interne şi internaţionale a Banatului, la sfârşitul anului 1918.

La 12 noiembrie 1918 trupele sârbești intră în Vârșeț, la 13 noiembrie în Oravița, la 14 noiembrie în Lugoj și la 17 noiembrie în Timișoara.

Spre sfârșitul lunii noiembrie intră în Banat, sub motivul controlării ocupației militare sârbești, și trupele coloniale franceze, care în 3 decembrie ajung la Timișoara.

Iniţial, trupele sârbeşti şi franceze au fost întâmpinate cu prietenie în Banatul de sud, ca de altfel în întreaga regiune, aşa cum se cuvenea unor aliaţi ce veneau în numele Antantei.

Dar autorităţie militare de ocupaţie sârbească au avut deseori o atitudine duşmănoasă faţă de români.

După aprecierile ziarului „Românul” din Arad, în perioada 28 noiembrie 1918-28 ianuarie 1919, ele au întemniţat 77 români, de diverse profesii, în cazarma „Kneaz Lazara” din Belgrad.

Multor intelectuali români din Vârşet, care n-au fost întemniţaţi, li s-a stabilit domiciliul forţat, interzicându-li-se, totodată, să călătorească undeva, indiferent de motiv. Unii fruntaşi români au suportat această interdicţie timp de 9 luni.

Relevant este şi aspectul că a fost interzisă chiar activitatea asociaţilor culturale, a comitetelor bisericeşti, au fost desfinţate şcolile confesionale ce aveau, totuşi, aprobare de stat pentru funcționare.

Evident că era vorba de o vastă acțiune antiromânească, acesta cu atât mai mult cu cât a fost interzisă arborarea tricolorului românesc, iar în satele Voivodiţ, Vlaicovăţ, Coştei, Sălciţa, deci localităţi româneşti, au fost aduşi învăţători sârbi şi ruşi.

În plus, s-au exercitat presiuni asupra funcţionarilor români din serviciile publice, pentru a-i intimida, unii dintre ei fiind maltrataţi şi întemniţaţi.

La 25 noiembrie 1918 sârbii au proclamat la Novi-Sad alipirea Banatului la Serbia.

Mai mult, la 1 decembrie 1918, când românii votau la Alba Iulia unirea Banatului cu România, la Belgrad a fost înființat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor care ar fi cuprins și Banatul.

Nici ungurii nu se împăcau cu ideea pierderii Banatului, de aceea l-au „motivat” pe social-democratul Otto Roth să proclamare autonomia Banatului sub forma unei „Republici bănățene”, organism politic artificial, în totală contradicție cu năzuințele marii majorități a locuitorilor provinciei.

Aceste realități explică de ce delegaţii Banatului s-au întrunit în seara zilei de 30 noiembrie 1918, sub preşedinţia doctorului Aurel Cosma, în sala restaurantului „Hungaria” din Alba Iulia, și au hotărât să solicite fruntașilor ardeleni „unirea fără condiţii cu România”.

Chiar dacă a criticat modul în care s-a făcut unirea Banatului cu România, Vuia nu a fost împotriva unirii, așa cum lasă să se înțeleagă unii ziariști și chiar istorici dornici de senzațional.

Dimpotrivă, toată activitatea sa publicistică, dar și multe acțiuni concrete s-au desfășurat în ideea realizării marelui ideal național.

Astfel, Vuia a desfășurat o activitate remarcabilă în cadrul Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina constituit la 30 aprilie 1918 la Paris.

Prin funcţiile îndeplinite – preşedinte, vicepreşedinte şi secretar general – şi prin activitatea desfăşurată, Vuia a militat pentru organizarea unei legiuni de voluntari transilvăneni şi constituirea unui comitet unic al românilor stabiliţi în Franţa şi Italia.

Din iniţiativa sa, la 15 mai 1918, comitetul a editat revista bilunară de propagandă „La Transylvanie”, pusă sub patronajul unor personalităţi franceze – ştiinţifice, politice şi militare – ce susţineau cauza popoarelor oprimate.

Prin articolele publicate în această revistă, Traian Vuia susţinea necesitatea eliberării popoarelor oprimate din Imperiul Austro-Ungar, dreptul acestora la autodeterminare şi la constituirea de state naţionale, cerea sprijinul opiniei publice internaţionale.

El condamna atât autonomia cât şi federalismul, considerând că: „Europa nu poate să fie liberă decât dacă este locuită de popoare libere”.

Soarta Banatului la sfârşitul primului război mondial l-a preocupat în mod deosebit pe Vuia. De aceea el a publicat un studiu de 30 de pagini intitulat „Le Banat (Timishana)”, a trimis un memoriu Conferinţei de Pace de la Paris (în limbile franceză şi engleză), fiind cooptat în delegaţia României în calitate de consilier în probleme etnografice şi geografice, alături de Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu, dr. Coltor, Arhip Roşca şi Vasile Vitenco.

Momentul culminant al activităţii politice desfăşurate de Traian Vuia în favoarea Marii Uniri l-a constituit prezenţa sa la Conferinţa de Pace de la Paris, unde a pledat pentru recunoaşterea României Mari.

Dumitru TOMONI

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.