Traian Vuia, 150 de ani de la naștere (III). Traian Vuia la Lugoj

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

În 1883 Traian Vuia s-a transferat la Lugoj, unde urmează clasa a IV-a şi apoi Gimnaziul maghiar de stat, între 1884 şi 1892. La gimnaziul din Lugoj, Vuia a fost un elev eminent, cel mai bun din clasă, obţinând în fiecare an şcolar numai calificative maxime, aşa cum se poate vedea din registrele matricole şi asta în condiţiile unei exigenţe deosebite.

Din mărturiile prietenului său Tiberiu Brediceanu, aflăm că Traian Vuia avea preocupări tehnice încă din anii de liceu, când i-a surprins pe colegii săi prezentându-le o locomotivă de tren în miniatură, pusă în mişcare prin forţa aburului sub presiune. Apoi şi-a construit singur un aparat de fotografiat.

Ca elev la liceul din Lugoj, Vuia a construit mai multe zmeie şi le-a experimentat pe câmpul de sub Dealul Viilor. Studiile urmate la Facultatea de Drept i-au permis să lucreze ca student stagiar, asigurându-şi astfel mijloacele de trai şi plata taxelor, în diverse birouri avocaţionale: al lui Coriolan Brediceanu, la Lugoj (1895-1897), Vladimir Spătaru, la Vârşeţ (1898-1899) şi din nou Coriolan Brediceanu și George Dobrin, la Lugoj (1900-1902).

Din toamna anului 1895, când Traian Vuia s-a angajat în biroul avocaţial al lui Coriolan Brediceanu, a început prietenia cu fiii avocatului, Caius și Tiberiu, așa cum va mărturisi Tiberiu Brediceanu într-un manuscris, datând din 1957: „Vuia urmărea cu interes, între altele, şi străduinţele pe teren muzical ale mele şi ale fratelui meu.

La o compoziţie din tinerețe s-a oferit să-mi deseneze pe copertă titlul acestei lucrări”. În anii studenției apropierea, așa cum mărturisea viitorul compozitor, este și mai mare: „Înscris la Universitatea din Budapesta: Vuia în al treilea -, iar eu în primul an de drept, am locuit împreună în primăvara anului 1896.

Pe timpul acela Traian Vuia era vegetarian. Urmând şi eu exemplul său, micul nostru dejun se compunea din fructe, nuci, alune, pâine graham ş.a. La amiază luam masa – lacto-vegetală – la un profesor german”.

Aici s-au împrietenit și cu mai mulţi studenţi slovaci, germani şi maghiari, împreună cu care făceau excursii prin împrejurimile Budapestei.

„Pe la sfârşitul lunei iunie din acel an, continuă amintirile Tiberiu Brediceanu, ne-am reîntors amândoi la Lugoj. De aici înainte şi până la plecarea sa din ţară în 1902, în afară de scurte întreruperi, Vuia era considerat în casa părinţilor mei ca şi un membru al familiei.

Deşi studiile noastre, eu şi fratele meu, le-am continuat în diferite localităţi din ţară şi din străinătate, verile le-am petrecut mereu împreună cu Vuia. Adăpostul nostru era mai cu deosebire la o mică vie din apropierea oraşului a părinţilor mei.

Mama mea purta o mare grijă ca acolo să avem asigurat un trai cât mai plăcut posibil. Se întâmpla însă uneori, că tatăl meu şi Vuia, reţinuţi cu treburi, să fie siliţi a lua la locuinţa din oraş masa de la amiază, întocmită, la dorinţa lor, după regim vegetarian.

Aceste mese şi plimbările de după masă erau ocaziile la care conversaţiile lor se estindeau mai bucuros asupra unor probleme democrate şi naţionale pe care Vuia mai târziu de multe ori le reamintea în cerc de prieteni.

Frumoasele seri de vară ne întruneau pe toţi la vie. Aci, într-o atmosferă de cântece populare şi voioşie, se puneau în discuţie diverse chestiuni artistice şi culturale.

Aşa s-a întâmplat în anul 1899 când, reîntorşi de la studii din străinătate: fratele meu din Montpellier şi Paris, iar eu din Viena şi Roma; aveam multe de povestit. Vuia, care până atunci încă nu trecuse hotarele ţării, a urmărit cu deosebit interes mai ales relatările fratelui meu despre Paris”.

La Lugoj, Vuia şi-a aprofundat studiile filozofice şi sociologice. Citea cu pasiune lucrările filozofului englez H. Spencer, studia în limba latină operele lui Spinoza şi se străduia să înţeleagă sistemul filozofic a lui Hegel.

Fire sociabilă şi prietenoasă, Vuia era nelipsit de la întâlnirile intelectualilor români din Lugoj, în special ale celor ţinute în restaurantul „Concordia”, unde se discutau cu predilecţie aspecte ale mişcării naţionale româneşti.

Tot în aceşti ani a participat cu entuziasm la manifestările cultural-naționale ale lugojenilor, fiind secretar al Reuniunii de cânt şi muzică din Lugoj şi membru activ al despărţământului Lugoj al Astrei, calitate în care, adeseori, s-a deplasat în multe localităţi din Banat pentru diferite manifestări culturale organizate de cele două societăţi culturale.

Mai târziu, Traian Vuia îşi amintea cu nostalgie despre o astfel de deplasare făcută cu trenul, în februarie 1900, la Belinţ, împreună cu protopopul George Popovici şi avocatul Coriolan Brediceanu:

„Eram singuri în compartiment. Puteam discuta liberi chestiunile cele mai delicate ale noastre. S-a adus pe tapet chestia naţională. Drul G. Popovici deplângea soarta noastră vitregă şi nu putea întrevedea o soluţie, care ne-ar scoate din halul în care ne zbăteam; îşi exprima temerea că, stânjeniţi până la extrem, să nu compromitem prin vreo acţiune nesocotită rodul atâtor suferinţe.

La reflecţia mea, că soluţia chestiei naţionale va fi alipirea noastră de patria mamă, că această evoluţie a principiului de naţionalitate nicio putere omenească nu o poate împiedeca și că este o necesitate a evoluţiei, care a avut punctul ei de plecare în evenimentele mari de la sfârşitul secolului al 18-lea şi al cărei ciclu nu s-a terminat, protopopul întorcându-se spre Brediceanu, ai cărui ochi se iluminaseră la reflecţiile mele, – el iubea foarte mult tineretul – îi zise: «Cât de bine este să fii tânăr, poţi trăi în iluzii».

Brediceanu, punând mâna pe umărul meu drept replică: «Prin gura ăstora vorbeşte viitorul». După această întâmplare am observat că a devenit mai intim şi îmi destăinuia cele mai adânci secrete ale sufletului său. Devenisem confidentul lui; îmi mărturisea multe lucruri, ce nu avea obiceiul să le spună nimănui”.

Tot la Lugoj, Vuia a trecut de la construirea de zmei la proiectul unei maşini de zburat. Inspirându-se din zborul păsărilor mari, Traian Vuia concepe, în iarna 1901-1902, o maşină de zbor acţionată prin pedale, care utiliza curenţii aerieni, deşi, după cum mărturiseşte, încă din tinereţe „aveam convingerea, aveam credința, ba chiar certitudinea soluţiei problemei zborului prin mijloace mecanice”.

Întrucât îşi dă seama că în ţară nu dispune de toate informaţiile necesare, se hotărăşte să plece la Paris.

Dumitru TOMONI

 

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.