Unul dintre ultimele mijloace de răcorire a sufletului și stâmpărare a fierbințelii inimii în fața feluritelor necazuri de zi cu zi a rămas, pentru românul de rând, sudalma. Unii înjură pe față, ridicând tonul, scuipând chiar și gesticulând, uneori isteric, ca un dirijor aflat la pupitrul unei orchestre în actul interpretării Simfoniei destinului.
Alții, mai temperați și mai cu frică de Dumnezeu, își eructează vorbele printre dinți, uitându-se atent, în jurul lor, pentru a nu-și strica imaginea de oameni sociabili, educați și onești. Există și indivizi cu suflet de poet, trecuți nepăsători prin meandrele vieții și suportând cu stoicism zoaiele existențiale. Ca buni creștini, aceștia, necăzând pradă mâniei, privesc impasibili la spectacolul vieții și merg mai departe pe căile numai de ei știute.
Bănățenii, influențați de maghiari (petrecăreți din fire, cu feciori ocoși, cu mustăți răsucite, și fete cu vino-ncoace) – care au un lexic de specialitate colorat și pitoresc –, se află în top într-o ierarhie a calității sudalmelor.
Cu glasul molcom, domol și, aparent, ținut în frâu, bănățeanul e capabil de performanțe în materie, reușind să transmită cele mai negre gânduri, cuprins de mânie, în cuvinte puține, dar marcate de o adâncă semantică și trimiteri calendaristice la marii sfinți, cu străveziu substrat ontologic.
Unii autori (îl amintim pe canonicul și cărturarul lugojean Nicolae Brînzeu, preocupat de subiect, cel care a inspirat rândurile de față) făceau apel la o posibilă intervenție a bisericii, brațul Domnului pe Pământ, pentru a potoli avânturile păgânilor slobozi la limbă și aprigi la mânie.
A fost invocată și nefasta influență a stăpânirii otomane pe meleagurile noastre, deși, același nărav, identificat și la italieni (care nu adăstaseră sub jugul turcesc), pare să răstoarne ipoteza. Se pare că și falnicii noștri strămoși, romanii, aveau darul înjurăturilor, păcat preluat, mai târziu, de italieni și spanioli, urmași ai aceleiași nobile ginți.
La sudălmi, omul simplu, neșcolit, este foarte priceput și cu spor în rostirea fluentă și fără poticniri a unor adevărate cavalcade adjectivale, atribute și adverbe, de o neasemuită coloratură și expresivitate, aducându-și, fără voie, aportul la dezvoltarea lexicului și chiar a stilisticii literare în limba strămoșească.
Intelectualii, sau cei care își doresc să pară mai cu ștaif (mai nou, avem și analfabeți funcționali cu pretenții academice), simandicoși, unii cu studii la seral sau la distanță (potrivit cutumelor actuale), cu papion sau lavalieră, împroașcă cu noroi doar după ce privesc cu atenție peisajul limitrof, unii fiind capabili să aștearnă productul cerebral și pe hârtie sau să-l posteze butonând în dispozitivele spațiului virtual.
Indivizii se exprimă liber, democratic, profitând de permisibilitatea rețelelor de socializare, asaltate de amatorii de dialoguri neortodoxe, exprimându-și, fără voie, talentul literar și potența intelectuală, izvorâte din neant.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Consistoriul Bisericii Greco-Catolice de Oradea a decis să pună piciorul în prag și să intervină, într-o încercare de a tempera elanul zeloșilor dreptcredincioși dedați la rele cu spurcăciunea vorbelor, emițând un ordin în acest sens:
„Amaților în Cristos frați!
În înțeleptul scriptei guvernului țării în a 3-a lună a.c., sub nr. Pb.99, Frățiilor Voastre, [aveți] strânsa datorință a spune ca spre dezrădăcinarea datinei îmbătrânite a poporului, mai vârtos sub timpul revoluțiunei întărite, de a înjura (sudui) sfânt numele lui D-zeu și al sfinților, cu toată ocaziunea descriindu-le înfiorațiunea păcatului acestuia în sfintele cuvântări în biserică, precum și în învățătura în școli, convenirile cu poporenii având din toate puterile [să] năzuiți.
Dat din ședința consistorială română unită ținută în 14 iunie 1851 în Oradea Mare.
(I. Consistorium)”
Lasă un răspuns