Regimentul 90 Infanterie Lugoj, la 100 de ani (3)

Paza aurului. La anexarea nord-vestului Transilvaniei de către armata ungară, la 31 august 1940, armata română a primit ordin să părăsească teritoriul românesc, dat de Hitler lui Horthy. În această situație, o companie din R. 90 I. a preluat imediat paza depozitului de aur al minelor de la Baia Mare, care a fost transportat la București, după care a revenit în garnizoana Sibiu. Efectivul total mobilizat parțial al regimentului era atunci de 1.748 militari, unitatea fiind „de acoperire”, care la mobilizarea completă se dubla, ajungând la 3.497.

Odessa. În septembrie 1941, în urma unui desant sovietic în zona Odessa, o parte din unitățile române au fost respinse din cauza greșelilor săvârșite de coman-damentele române. Astfel, la 24 septembrie, Antonescu a ordonat oprirea temporară a ofensivei asupra Odessei, mai ales din lipsa muniției, punând la dispoziție unități din rezervă printre care era și R.90 I. în cadrul D.18 I. După 3 săptămâni trupele sovietice au părăsit la ordin Odessa și astfel unitățile române au intrat în oraș fără lupte. R.90 I. nu a mai participat la lupte.

Paza la intrarea în Crimeea. La 7 decembrie 1941, R.90 I. intră în subordi-nea C. Cv., cu misiunea de a supraveghea litoralul din zona orașului Perekop, la intrarea în Crimeea. Sarcina regimentului era de a împiedica acțiunile partizanilor sau ale militarilor sovietici rămași în spatele frontului. La 15 decembrie, R.90 I. este înlocuit de un batalion de jandarmi care s-a dovedit mai folositor în acțiunile împotriva partizanilor sovietici.

Hitler, disperat, cere ajutor. La 5 ianuarie 1942, maiorul Engel, aghiotantul lui Hitler, sosește la București cu pretextul ca să-i ofere lui Antonescu un „Mercedes Benz”, ca dar din partea Fuhrerului. Dar, acesta i-a prezentat și o scrisoare din partea lui Hitler: „Am absolută nevoie și trebuie să mă ajuți. Aș dori, domnule mareșal, să vă rog un singur lucru, de a deplasa pe front unitățile dumneavoastră…”. Antonescu a fost de acord, și a dat ordin generalului Iacobici, șef al Marelui Stat Major, să pregătească 10 divizii și apoi încă 5 pentru a le trimite în URSS. Generalul Iacobici s-a opus, deoarece diviziile erau încadrate cu rezerviști, cu un moral scăzut și cu mari lipsuri de armament, iar în țară mai rămânea doar 25% din toată armata, iar ca protest și-a dat demisia.

Sevastopol. În luna iulie 1942, R.90 I. intră în luptă în cadrul D. 18 I., participând la cucerirea Bastionului 2, a înălțimii Sa-harnaia Golovka, apoi la nord de Balaklava de la Sevastopol. Veteranii din regiment au povestit că, datorită rezistenței opuse de sovietici, germanii au folosit proiectile de artilerie cu aer comprimat, interzise internațional, ceea ce i-a determinat pe sovietici să folosească mai târziu la Stalin-grad proiectile cu oxigen împotriva germanilor. După lupte, R.90 I. a intrat în repaus, lângă orașul Bakcisarai, fostă capitală tătărască a Crimeei, unde a oferit hrană unui grup de localnici, iar preotul militar a botezat mai mulți copii.

Antonescu blestemat. În scurt timp, R. 90 I. în cadrul D. 18 I., începe marșul obositor spre est, pe direcția Stalingrad. În marșul spre prăpastie, regimentul ajunge în Stepa Kalmucă, denumită de soldați „Sahara rusească”, cu un soare arzător, căldură copleșitoare, ploaie de nisip, praf gros și negru, pulberea ce pătrunde în ochi, în gură, în plămâni. Căruțele se înfundă până la osii în nisip. Caii se opintesc za-darnic. Mai întotdeauna soldații trebuie să descarce materiale și să dea jos bolnavii pentru a despotmoli căruțele. Coloanele privite de la depărtare par un imens vierme. Vedenii exotice, neașteptate, pun uneori câte o notă pitorească: din loc în loc curiozitatea soldaților e atrasă de apariția caravanelor de cămile, călărite de femei cocoțate între cele două cocoașe. Fețele soldaților devin schimonosite încât abia se mai cunosc între ei. Toți cred că le-a sosit sfârșitul, iar ofițerii și soldații îl blestemau fără rețineri pe Antonescu.

Nemulțumire și revoltă. Soldații și ofițerii din R. 90 Infanterie, ca de altfel din toate unitățile românești de pe front, aveau o stare de revoltă întrebând mereu: „Până unde, până când și pentru ce luptăm în Rusia?” În Caucaz, militarii D. 3 M. al generalului Mociulnschi și cei din D. 19 I. din T. Severin au refuzat să mai lupte, solicitând să lupte împotriva Ungariei pentru a elibera nord-vestul Transilvaniei. Într-o notă a Marelui Stat Major, un medic de regiment a spus: „Pentru un om în fruntea guvernului se pierd mii de vieți zadarnic, iar tot ce se spune despre victoriile germane sunt vorbe goale”.