Constantin-T. STAN
Nu știu alții cum sunt, dar eu mă simt adesea cuprins de un sentiment de rușine atunci când mă aflu, nepregătit, în fața unor situații neprevăzute sau marcate de anumite semnificații. Mi-a rămas fixat în memorie, din copilărie, freamătul ce-l cuprindea pe tatăl meu atunci când aștepta preotul cu crucea și apa sfințită la praznicul Bobotezei.
Nu-și găsea locul toată ziulica, așteptând cuminte în fața porții, ore întregi, nu care cumva sacerdotul să-i ocolească gospodăria. Agitația începea cu o zi în urmă. Curtea trebuia măturată, iarba tunsă, pentru ca totul să arate impecabil. În camere, pe pervazuri, mese, mobilă, covoare, nu trebuia să rămână niciun fir de praf. Totul trebuia să strălucească de curățenie, pentru ca părintele să vadă că se află în casa unui vrednic membru al comunității.
Preotul era considerat, de către tatăl meu, un adevărat reazem în viața obștii, un om demn de cea mai înaltă prețuire. Preotul și învățătorul erau dascălii neamului, iar oamenii de rând se dădeau cu smerenie la o parte când aceștia treceau prin fața lor și-i întâmpinau cu o adâncă reverență.
Când am purces, pentru întâia oară, spre satul viitoarei mele consoarte, tatăl meu m-a atenționat, cu toată seriozitatea și convingerea: „să te înfățișezi dascălului și preotului, să te prezinți și să stai de vorbă cu ei”. În decursul întregii sale vieți, părintele meu s-a raportat la biserică și școală, ca două instituții de preț, fundamentale în definirea omului. Slujirea celor două așezăminte presupunea și o mare modestie, potrivit învățăturii biblice: lepădarea de trufie și de zilnicele rele lumești, facerea de bine aproapelui.
Un lucru uimitor, care mă marchează și în prezent, era felul în care își rostea rugăciunile, în gând sau cu voce molcomă. În fața Domnului nu trebuie să te răstești, El îți cunoaște toate gândurile și vrerile și știe să-ți răspundă atunci când ai mai multă nevoie de alinare. În primul rând, se ruga pentru străini, apoi pentru rude, iar abia la urmă pentru familie. A petrecut la Canal doi ani, între 1952 și 1954, vinovat că deținuse funcția de inspector școlar județean, atribuită într-o perioadă istorică controversată.
La Canal, a fost „coleg” de târnăcop cu Constantin Angelescu, avocat licențiat la Sorbona, profesor la Universitatea din Craiova, fiul fostului ministru al Învățământului, în interbelic. Împreună cu tovarășii săi (învățători, profesori, ingineri, avocați, magistrați, ofițeri de rang înalt, medici), cu respectul pentru cel care deținea un rang social mai înalt, îl protejau, ascunzându-l și prestându-i norma.
Devenit indezirabil regimului ateu, tatăl meu nu a mai putut să-și continue apostolatul de învățător, angajându-se ca muncitor necalificat. Nu a urât, nu a vorbit de rău, nu a reproșat nimănui suferințele îndurate, suportând povara vieții cu credință și stoicism.
După Revoluție, recunoscându-l pe un securist care se perinda, când și când, la locuința noastră, a dorit, entuziasmat de noul curs al istoriei, să-l îmbrățișeze. Acesta, trăind acut sentimentul animalic al hăituirii, a luat-o însă speriat la fugă, neînțelegând că fosta victimă, în cel mai profund spirit creștinesc, îl iertase.
Astăzi, nu numai că puțini se mai roagă cu adevărat pentru aproapele lor, iar cei ce dăruiesc nevoiașilor sunt rara avis, dar a reînflorit un nou specimen de homo sapiens: delatorul (detractorul, sicofantul), plantat de oameni cu ochi albaștri, dispus să-și vândă și rudele pentru a satisface anumite comandamente sau interese personale.
Multe uși rămân închise de Bobotează, numeroși părinți, stresați de zgura cotidianului, nu-și mai duc copiii la biserică, iar egoismul, intoleranța, agresivitatea și narcisismul iau forme aberante. Efect al noilor vremuri, tinerele vlăstare nu-și mai cunosc și cinstesc bunicii. Liberalul Ioan Vidu, genialul muzician, cel care visase o viață la frații de „Preste deal, la nana-n vale”, făuritor cu lira al Marii Uniri, e complet ignorat de nedemnii săi descendenți politici.
Nu știu alții cum sunt, dar când mă gândesc că la Lugoj ar putea poposi delegații ale unor orașe înfrățite, mă cuprinde un teribil sentiment de rușine. Presupunând că ar veni pe șoseaua dinspre Coșteiu (și nu cu elicopterul), la intrarea în Lugoj, orașul muzicii, i-ar întâmpina o stradă cârpită, mărginită de borduri acoperite cu pământ și buruieni, trotuare sparte și lăsate de izbeliște. Un sens giratoriu „ornat” cu bălării și o haltă CFR într-o stare jalnică, desprinsă, parcă, dintr-un film cu gangsteri din secolul trecut, cu tufișuri dese prin care pistolarii se pot târî și ascunde.
Sfântă e rușinea omului, lăsată de Dumnezeu pentru îndreptare și curățire sufletească! Dacă, pentru unii confrați, s-ar activa acest sentiment, aceștia, cuprinși de o adâncă revelație, ar simți, poate, nevoia de pocăință și penitență, retrăgându-se și autoexilându-se prin văi și munți.
Mai e capabil oare „omul recent” să roșească și să trăiască asemenea nobil sentiment?
Lasă un răspuns