Nostalgii estivale (3) Vajnicii informatori ai Securității încă bântuie, inofensiv, printre noi

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Constantin-T. STAN

O mare necunoscută în viața de zi cu zi, care genera angoase și permanente suspiciuni, o reprezenta insidioasa implicare a Securității în viața profesională și familială.

Oriunde te-ai fi aflat, la serviciu, în excursie, într-un turneu artistic, erai conștient că cineva te veghează din umbră, înregistrându-ți comportamentul, atitudinea și reacțiile din perspectivă socială și politică. Datele urmau să fie consemnate într-un dosar, iar în cazul în care ai fi avut parte de o promovare profesională, puteai fi șantajat cu ușurință.

La puțin timp după evenimentele din Decembrie ‘89 am avut prilejul să aflu cine erau vajnicii informatori de la locul meu de muncă, Școala Gimnazială de Muzică, grație unei colege care avusese acces la arhiva Securității locale.

Mărturisesc că nu a fost nicio surpriză, nu am avut parte de niciun șoc existențial, fiind cuprins, mai degrabă, de un sentiment de înțelegere, de compasiune.

Cei care își primeau tainul (informatorii erau plătiți și le se tăia chitanță) în schimbul oferirii unor banale informații erau, în general, personaje modeste profesional, oameni copleșiți de greutăți materiale, cu doi sau mai mulți copii. Sau, cum ar spune Caragiale, „Famelie mare, renumerație după buget mică”. În plus, majoritatea aveau patima alcoolului, în câteva cazuri comportamentul lor, chiar în școală, fiind deviant și contradictoriu, marcat de  insatisfacții personale și profesionale.

Unii dintre racolați aveau rude în străinătate, fiind ușor de șantajat, mai ales în situația în care solicitau documente de călătorie pentru a-și vizita rudele apropiate. Am constatat însă și existența unor informatori (toți aveau un nume codificat) care reprezentau, la vârf, anumite instituții laice sau confesionale.

În anii ‘90, când societatea fusese cuprinsă de valul decomunizării și democratizării, CNSAS-ul se adresase, entuziast, celor interesați în obținerea unor copii ale dosarelor de securitate. Am avut prilejul să răsfoiesc un astfel de document, având în familie deținuți politici și urmăriți de Securitate. Dosarul, care trebuia să ți se înmâneze la cerere, la o anumită zi și oră, fusese predat solicitantului după mai multe amânări.

Cuprinși de „remușcări” și jenați că în dosare apăreau numele unor potentați ai zilei, cameleoni reciclați și cu funcții de conducere (care, evident, puteau fi șantajați), funcționarii instituției (suntem siguri că în virtutea unor mesaje primite de undeva de la centru) se apucaseră să șteargă cu corectorul, cu zel, numele informatorilor.

În graba lor, omiseseră însă câteva nume, care, ca în cazul informatorilor de duzină de la școala mea, nu mi-au produs o prea mare surpriză. Erau trecuți, acolo, șefi de la descentralizate, slujitori ai Domnului (am cunoscut, cândva, un păstor duhovnicesc care era și membru de partid, ceea ce presupunea semnarea unui faustic pact cu Michiduță, în timp ce-și făcea prelungite cruci în mirosul de tămâie cădelnițată).

Ceea ce era mai dureros, prieteni intimi, cărora li te confesai cu încredere și naivitate, erau menționați în dosar. Am înțeles contextul și am fost îngăduitor cu personajele respective, nereproșându-le vreodată căderea în păcat. Unul dintre prietenii celui care avea acum acces la dosar, avea un fiu care trecuse clandestin granița în Germania. Familia rămasă în țară dorea, evident, reunificarea și acceptase cu ușurință pactul, care presupunea transmiterea unor informații care astăzi apar atât de irelevante, puerile și nevinovate.

Ca dovadă că Securitatea, ca sistem, n-a pierit peste noapte, ci s-a transformat (aidoma principiului lui Lavoisier), am reținut, peste ani, o întâmplare, oarecum hazlie, petrecută la puțin timp după Decembrie 1989.

Plecat într-un turneu coral în Germania, la invitația compozitorului Walter Mihai Klepper, Cetățean de Onoare al Lugojului, un mare prieten al Corului „Vidu” (dacă ar ști că bicentenara corală nu mai repetă în prezent s-ar răsuci în mormânt!), vameșii români ne-au oprit pentru un control de rutină. Potrivit unui ordin ministerial emis recent, carnea macră și cașul erau interzise la tranzit transfrontalier.

Maestrul Tașcău știa că bunul său prieten Mihai era mare amator de caș mioritic și-i pregătise, pentru a-l dedulci, vreo 5 kg. Un vameș ocoș, decis și cu mișcări precise, bine calculate, a cerut deschiderea trapei din cala cu bagaje și s-a îndreptat, cu pași siguri, direct, fără șovăire, spre plasa cu cașul maestrului. A ridicat-o tacticos, apoi a abandonat-o, aparent impasibil și fără regrete, în coșul de gunoi (mă gândesc că o fi recuperat-o după plecarea noastră!), apoi, cu sentimentul datoriei împlinite, ne-a dat undă verde spre lumea liberă.

Cine o fi fost informatorul, nu mi-am dat seama. În orice caz, ei încă bântuie, inofensiv, printre noi, dar, evident, niciun șef (între timp, au apărut în sistem șefi inteligenți cu pregătire academică de specialitate) nu le mai cere să raporteze lucruri banale: ce și cu cine ai vorbit, ce cărți ai lecturat, ce filme ai vizionat, cu cine te-ai întâlnit, cu cine ai mai făcut amor, dacă ai intrat în biserică și, eventual  – mare sacrilegiu –, dacă ți-ai făcut semnul crucii, dacă ai spus bancuri politice și ai clevetit, nemulțumit, la adresa guvernanților. Nimeni, dintre oamenii serioși, cu scaun la cap, nu-i mai ia în seamă pe acești pigmei, gata oricând să se transforme în jalnici delatori.

Ceea ce mi se pare important de relevat este modul în care-și racola Securitatea informatorii. Nu din rândul membrilor de partid (care erau oarecum protejați de mâzga infamă a delațiunii, care amintea de practicile epocii staliniste), ci din cel al nemembrilor. Mulți dintre aceștia, clamând, vitejește, neapartenența la PCR, metamorfozați în mici eroi, pozând în oponenți ai regimului, au înființat asociații, fundații și alte diverse ONG-uri, aducătoare, uneori, de consistent profit, prin care s-au dedicat luptei anticomuniste și antisecuriste.

Mai sunt și astăzi vânători de acest gen, care se luptă, după mai bine de trei decenii, cu fantomele trecutului, aidoma militarilor japonezi din cel de-al Doilea Război Mondial, care, necunoscând (sau neacceptând) deznodământul s-au refugiat în junglă.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.