Constantin-T. STAN
În anii ’80, la Lugoj, chiar și ceapa ajunsese să fie vândută cetățenilor la rație. În multe magazine se instaurase practica de a i se vinde clientului, la pachet, pe lângă marfa solicitată, un produs expirat care zăcea pe rafturi de luni bune. Era epoca borcanelor cu zacuscă, a creveților vietnamezi, a „adidașilor” (copite de porc) și așa-numiților pui „frați Petreuș”, „doi la pungă”.
Boomul editorial din anii ’70, epoca liberalismului socialist, rămăsese o dulce amintire, publicul cultivat trăind nostalgia opulentelor proiecte editoriale ale marilor edituri (Cartea Românească, Minerva, Facla, Meridiane). Să ne reamintim recuperarea lui Mircea Eliade, în pofida derapajului său ideologic, traducerile unor opere capitale din limbile de circulație, programele Radio-TV, care ofereau programe de calitate, diverse și antrenante, grație unor profesioniști desăvârșiți ce încă mai erau tolerați.
Fotografiile cu iubitul conducător nu maculau încă prima copertă a periodicelor, iar conținutul multor publicații era interesant, atractiv și inspirat din realitățile înconjurătoare, chiar dacă era adaptat și retușat potrivit ideologiei oficiale. Se făceau anchete, sociologii puteau încă să-și practice meseria, iar decidenții politici erau cu privirile îndreptate spre Occident. Din păcate, suntem încă asaltați de perso-
naje cu o viziune grosieră, simplistă, primitivă, nenuanțată, uneori comică și grotescă, care vor să ștergă cu buretele tot ce s-a petrecut în Epoca de Aur, bun sau mai puțin bun.
Percepția luminilor și umbrelor a devenit, ca în arta plastică, un atribut al rafinamentului, accesibilă pentru persoanele educate și cultivate, care au capacitatea de a privi istoria cu obiectivitate și au capabilitatea de a contextualiza evenimentele. Și în mult-hulita Epocă de Aur s-au născut și au activat oameni integri, adevărate repere profesionale și comportamentale, care și-au adus aportul la evoluția societății. Astăzi, când ne simțim liberi, suntem asaltați, din păcate, de indivizi mediocri, mulți unși cu atribuții decizionale, care ne fac să regretăm, parțial, trecutele vremi.
La demisolul Primăriei lugojene funcționa, în ultimii ani ai revolutei epoci, în plină criză economică și alimentară, un magazin cu circuit închis, unde doar privilegiații (dețină-torii de carnet roșu care aveau, pe deasupra, și calitatea de activiști, retribuiți pentru serviciile lor) mai puteau gusta un salam de Sibiu, un cașcaval sau alte delicatese.
În urmă cu mai mulți ani, bunicul unei eleve, fost ilegalist, îmi povestea cum a fost respins în încercarea de a pătrunde în acea „cameră a plăcerilor”. Nu-și dorea neapărat să guste dintr-o felie de salam de Sibiu, dar omul se simțea dat la o parte de reprezentanții noii nomenclaturi, absolvenți de școli de partid, maistori nepracticanți, unii analfabeți funcționali, care hotărau destinele comunității. După o mică busculadă, cerberii care străjuiau la intrare s-au dat spășiți la o parte, amintindu-și, probabil, de lecțiile de istorie, unde li se povestise despre sacrificiul ilegaliștilor.
La Școala de Muzică (actualul sediu al Episcopiei Greco-Catolice), unde funcționau și clasele primare cu predare în limba maghiară, profesorii își desfășurau orele după-amiaza (instituția avea statut de școală cu program suplimentar de muzică și arte plastice), guzganii circulau nestingheriți pe holuri și coridoare, iar iarna, în lipsa căldurii, predam în palton.
Fiind o secție a Școlii Generale Nr. 5, după desfășurarea programului secției maghiare nimeni nu își mai asuma vreo responsabilitate pentru secția de artă, lăsată de izbeliște. Directoarea, regretata domnișoară Elisabeta Toth, profesionistă desăvârșită, perfecționistă și dedicată plenar bunului mers al instituției, a reușit să obțină pentru școală, după Decembrie ’89, statutul de instituție cu program integrat de muzică.
Peste amintirea sa s-a așternut colbul uitării, nimeni dintre foștii săi colegi sau învățăcei negăsind răgazul sau neavând bunăvoința și chiar obligația profesională de a-i cinsti memoria.
Am împlinit acest deziderat cu prilejul împlinirii unui deceniu de la săvârșirea sa (deși n-am făcut parte din cercul său de apropiați, am trăit, ambii, un sentiment de respect profesional reciproc), când i-am evocat personalitatea și parcursul profesional, organizând și un mic concert. La propunerea mea, sala festivă și un premiu al Concursului de Pian „Clara Peia” îi poartă numele. Urmașii săi așteaptă încă apariția unui manager profesionist, de specialitate, care să-i continue opera.
Dobândirea actualului sediu al Școlii de Muzică i se datorează, din câte cunosc, familiei Mândru, căreia, noi, cei ce ne-am desfășurat activitatea profesională timp de decenii, ar trebui să-i fim recunoscători. În bulversanta și ambigua perioadă postrevoluționară, la intempestivul, e-nergicul apel al locotenentului Mândru (actual general, cu studii în Statele Unite), personalul Școlii de Muzică s-a mutat, în câteva ore, din vechiul sediu, care urma să fie retrocedat Episcopiei Greco-Catolice, în clădirea fostului Sane-pid, în ultimii ani sediu al Cabinetului Municipal de Partid.
Îmi amintesc de profesoara Elena Lazăr, care, temporar, s-a aflat în fruntea Cabinetului. Inteligentă, bonomă, sociabilă, o profesoară de vocație, care mai târziu va face o strălucită carieră la Liceul „Brediceanu” (la catedra de psihologie și logică), doamna Lazăr era o exponențială excepție ce părea să întărească regula unui învățămând accentuat ideologizat. Din fericire, excepții de marcă de acest fel mai erau și în alte domenii, conturând percepția de lumini și umbre ale unui sistem prost croit, dar care funcționa și genera chiar performanță.
Astăzi, în mod paradoxal, o întreagă pleiadă de amatori, cu îndoielnică pregătire academică, ne predau lecții de democrație, economie de piață și europenism. Unii au predicat și în vechiul sistem, dar, cameleonici, abili și refuzați de sentimentul rușinii, s-au transformat, subit, în apostoli ai democrației. Unii, afoni și chiar aculturali, conduc instituții vocaționale, ceea ce mă duce cu gândul la Frații Grimm și la povestea Cântăreților din Bremen: o ceată de muzicieni ambulanți, aventurieri novici (un măgar neputincios și răgușit, un pisoi cu colții tociți, o potaie jigărită și un cocoș bun de borș), care mergeau la Bremen să facă o carieră artistică și, poate, să ajungă șefi.
Lasă un răspuns