Nostalgii estivale (1)

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook,
ne poți citi pe Telegram și Google News

Constantin-T. STAN

În „Epoca de Aur” (aidoma Cântării României, sintagma n-a fost plăsmuită în regimul comunist!), principalul criteriu de stabilire a modalității de repartizare a absolvenților instituțiilor academice era ordinea mediilor.

Erai prezent la cursuri, îți pregăteai cu responsabilitate examenele pentru a obține medii cât mai mari, aveai o șansă de a prinde la repartiție un municipiu, poate o capitală de județ cu liceu de muzică, unde puteai pune în practică ceea ce ai învățat.

Cei nepreocupați de cursuri ajungeau prin sate risipite, pierdute prin stepa Bărăganului sau dealurile Moldovei. Era, într-un fel, un principiu just, care opera o selecție căreia nu puteai să-i aduci critici.

Șefii de promoție și următorii doi, trei clasați erau automat cooptați ca asistenți în sistem (mi se pare firesc) sau li se ofereau posturi de redactori la Televiziunea Română sau Societatea de Radiodifuziune.

Astfel, cei mai harnici și performanți studenți ajungeau acolo unde le era locul, adică în sistemul educațional academic, iar cei care dormeau ziua și „studiau” noaptea ajungeau să instruiască (în cel mai fericit caz) un cor de copii, mulți afoni, de la o școală gimnazială dintr-un sat neștiut.

Astăzi, cei mai mari specialiști, în varii domenii, care activează în prestigioase instituții occidentale, sunt formați în acei ani. Învățământul românesc, dincolo de ingerința politicului, avea capacitatea de a forma specialiști desăvârșiți.

Între timp, absolvenți de media 6-7, descurcăreți și crescuți la școala vieții, s-au cocoțat pe piedestale nemeritate în învățământul academic, iar unii, culmea imposturii, au ajuns chiar conducători de doctorat.

Urmărind parcursul lor, CV-ul subțire, neconcludent, și modul în care își îndrumă învățăceii, nu-ți poți reține un nevinovat zâmbet. Sub imperiul aceluiași lumesc avânt, numeroși absolvenți postdecembriști s-au strecurat în funcții de conducere.

Aplicând principiul „scârța, scârța pe hârtie”, „papugiii” – specialiști în întocmirea de situații, liste și tabele, care, plimbate de ici-colo, dau sentimentul de efort intelectual – contribuie cu zel la declinul învățământului românesc. Unii, ajunși ingineri, conduc șantiere și avizează recepția unor construcții, care uneori se prăbușesc ca în legenda Meșterului Manole.

În 1979 a fost emisă o hotărâre de guvern (încă n-am reușit să o identific în noianul de legi și decrete emise în epocă) prin care majoritatea școlilor și liceelor de muzică (care aveau statut de instituții cu program integrat de muzică), dar și institutelor pedagogice de trei ani cu program de muzică au fost desființate.

Fără a se oferi explicații, motivația era, desigur, reduce-rea cheltuielilor într-un stat devenit falimentar. Colac peste pupăză, orașele mari au fost declarate, în anii ’80, închise pentru absolvenți, doar cei cu buletin de oraș putând aspira la o repartiție. S-a declanșat un fenomen, aproape comic (surprins și în câteva pelicule cinematografice), care a generat situații inedite, paradoxale, uneori dureroase.

Tinerii licențiați ajunseseră să-și caute mirese cu buletin de București, Timișoara, Cluj etc., pentru o căsătorie formală care să le permită accederea în orașele respective.

Unele căsătorii au rezistat timpului, dar majoritatea, încropite, încheiate dintr-un meschin interes, s-au desfăcut la scurtă vreme.

Eram student în anul III, la Conservatorul bucureștean, când, în timpul unui curs, s-a convocat, intempestiv, o întâlnire în Sala de Concerte „George Enescu”, la care urmau să participe studenții și magiștrii instituției.

Nefiind la curent cu decizia ministerială, n-am prea înțeles ce se punea la cale. Îmi amintesc că doar vreo trei profesori au luat, tranșant, atitudine împotriva samavolnicului decret: Victor Giuleanu, un magistru cu reputație internațională, Lavinia Tomulescu-Coman și Șerban Soreanu. Oameni cu o puternică formație profesională, neșan-tajabili, demni și onești, determinați în a apăra integritatea unei venerabile instituții, dar și a principiului care viza neingerința în autonomia universitară.

Intervențiile, izolate, n-au avut efect, iar eu am popo-sit, proaspăt absolvent al Conservatorului (1981), ca no-vice profesoraș, la Secția de Muzică de pe lângă Școala Gimnazială nr. 5 din Lugoj. Orașele mari fiind închise (media mi-ar fi permis să rămân asistent), am optat pentru un oraș cu o aproape fascinantă rezonanță culturală (aproape și de Bocșa mea natală), atractiv în acest sens și oferind o perspectivă pentru activitatea mea pedagogică și culturală.