Dan TIMARU

Ceasornicarii, ucenicii timpului

Contabilizarea timpului a făcut ca viața noastră să ajungă o cursă contra-cronometru

Nu se știe când a apărut ceasul și nici câte mii de ani i-au trebuit omului ca să își dea seama că măsurarea timpului este deosebit de importantă în activitatea sa. Când a înțeles că poziția propriei umbre se schimbă de mai multe ori în timpul unei zile, a înfipt un băț în pământ și așa a apărut primul ceas al omului. Urme ale unor astfel de instrumente de măsurat timpul s-au descoperit în întreaga lume.

Dar ceasul solar nu funcționa pe timpul nopții și nici în zilele înnorate. Așa că omul a fost nevoit să inventeze alte „instrumente” independente de soare. Ceasurile cu apă, lumânările sau bețișoarele aromate realizate anume ca să reziste un anumit interval de timp au rezolvat pentru o vreme măsurarea orelor. În mănăstirile medievale existau călugări care citeau biblia și, după un anumit număr de pagini cronometrate în prealabil, mergeau și băteau clopotul. Aceștia erau călugării-ceas.

Clepsidrele cu apă sau nisip au mai fost folosite și ele în măsurarea timpului, dar după multe secole omul a început să creeze ceasuri cu mecanisme care funcționau pe bază de greutăți. Odată cu progresul tehnologic, ceasurile devin instrumente de măsurare a timpului de mare precizie, iar „a fi la timp” într-un loc anume a devenit o condiție obligatorie.

La ora actuală ceasurile atomice sunt cele mai precise, ceasuri care dau o eroare de o secundă la 138 milioane de ani. Capacitatea de măsurare și de cunoaștere a timpului se îmbunătățește continuu, iar singura nemulțumire a omului este aceea că nu poate să îl și stăpânească. Timpul aleargă după legile lui și nimeni și nimic nu poate să îl oprească.

Ceasornicarul, ucenicul timpului, este și el pe cale de dispariție. Noua tehnologie deosebit de sofisticată în măsurarea timpului mai pune o meserie veche de sute de ani în lada de amintiri a istoriei. Ceasornicarii lugojeni, ultimii ucenici ai timpului, își deapănă amintirile. Iată ce ne spune Tibi Vasilescu, ceasornicar din vechea gardă:

„Am ajuns ceasornicar din întâmplare. Doream să mă fac medic veterinar. M-am înscris la Liceul Agricol din Lugoj și am intrat, numai că în timpul examenului un profesor m-a surprins fumând. Nu eram singur, mai erau câțiva colegi pe lângă mine, cu țigările în gură, dar după ce a notat într-un carnețel numele noastre, dascălul a plecat. Nu prea am dat importanță celor întâmplate, numai că atunci când s-a făcut repartizarea   am fost anunțați că o parte dintre noi vor urma cursul Liceului Agricol din Ciacova, care nu avea destui elevi. Printre aceștia bineînțeles că eram și noi, fumătorii. Nu am fost de acord să părăsesc Lugojul, așa că m-am retras gândindu-mă că voi da examen de admitere anul viitor.

Din cauza unei țigări, am ajuns ceasornicar

Tatăl meu nu a fost de acord să stau un an acasă, așa că m-a înscris la o școală profesională cu specialitatea ceasornicărie, la Galați. Tocmai rămăseseră câteva locuri și, uite așa, din cauza unei țigări, am ajuns ceasor-nicar. Ceasornicăriile aparțineau pe vremea aceea de Cooperativa Munca și cum tatăl meu lucra acolo m-am văzut repede ucenic.

Nu prea știam eu la ora aceea cu ce se mănâncă meseria asta, dar aveam să aflu foarte curând. Școala a durat trei ani și după absolvire am ajuns să lucrez la Lugoj, conform contractului. În 1965 eram calfă cu diplomă. Desigur că la început executam lucrări simple.

Uneori, meșterul ne dădea ceasuri care nu se mai puteau repara, ca să le desfacem și apoi să le montăm la loc. Reparam ceasuri cu mecanism mare, unde piesele au dimensiuni mari și încet-încet am pătruns în tainele acestei meserii, care necesită maximă concentrare. Dacă scapi pe jos o piesă minusculă, riști să nu o mai găsești și poți să arunci ceasul. Un ceas de aur era complicat de reparat.

Nu aveam sculele necesare și era o adevărată aventură să îi deschizi capacul. Puteai foarte ușor să îi faci o zgârietură. Ne-am descurcat cum am putut. Pe vre-murile acelea majoritatea ceasurilor de mână erau de provieniență sovietică. Din vest nu prea intrau ceasuri și nici piese de schimb nu aveam. Iar volumul de muncă era mare.

Eram solicitați să reparăm și pendule care, din cauza mărimii lor, nu puteau fi reparate în atelier. Trebuia să ne deplasăm la domiciliul clienților. Așa am ajuns în casele mai marilor vremii, care dețineau astfel de piese valoroase, sau ale altor lugojeni cu gusturi alese.

În fiecare cartier era câte o ceasornicărie. Cred că erau zece în tot orașul

După revoluție, au venit italienii și au cam cumpărat toate aceste piese valoroase. În acea perioadă, m-am privatizat și eu. Am deschis o afacere cu reparații ceasuri și confecționare de bijuterii. Ca unic administrator, nu puteam să îmi dau și un salariu de ceasornicar, așa că am renunțat la reparații. Aveam angajați care făceau treaba asta.

Eu m-am rupt de meserie. Nu mai am nicio fotografie din atelierul unde am lucrat, nu mai am nici ceas. Am avut lăzi cu ceasuri și piese de schimb. Le-am dat. Am profesat meseria de ceasornicar cu plăcere. Astăzi mai sunt foarte puțini ceasornicari adevărați în oraș.

Cei care schimbă doar bateria ceasurilor sau le înlocuiesc mecanismul electronic cu totul nu pot fi numiți ceasornicari. Noi, ucenicii timpului, am reparat doar mecanismul care îl măsoară. Din păcate însă, nu am reușit să îl și oprim. Timpul se scurge după legile lui și nimeni și nimic nu poate să îl stăpânească”.

Dan Vînătu este un alt ucenic al timpului, un meșter care repară mașinăria  care măsoară trecerea vremii.

„Meseria de ceasornicar mi-au ales-o părinții. La 14 ani nu prea știi ce vrei și în ce parte să o apuci. Părinții au experiența vieții și un simț pragmatic dezvoltat și de multe ori fac alegera meseriei mult mai bine decât copilul. Deci am fost îndrumat să devin ceasornicar. Nu regret și îmi iubesc meseria.

După terminarea școlii profesionale de la Arad, care a durat un an și șase luni,  am fost repartizat în 1985 la Lugoj, la ceasornicăria situată vis-a-vis de Restaurantul Dacia. Șef de unitate era Lazăr Tănaș. Atelierul avea cam șapte ceasornicari și se lucra în două schimburi.

Pe vremea aceea, în fiecare cartier al Lugojului era câte o ceasornicărie. Cred că erau zece în tot orașul. Aveam continuu de lucru. După câțiva ani, am fost numit șef de unitate la un mic atelier de pe strada Gării. Aveam doi angajați, oameni mai în vârstă, cu experiență în meserie, dar care nu se descurcau cu scriptologia.

Majoritatea ceasurilor pe care le reparam erau rusești. Din când în când ne mai întâlneam și cu unul elvețian. În acea perioadă au apărut și ceasurile electronice cu baterie. La ora actuală lucrez privat. Am un atelier situat peste drum de Carrefour și repar ceasuri cu mecanism clasic, dar și ceasuri cu baterie.

Dacă nu te adaptezi cerințelor, nu reziști pe piață. Cea mai mare satisfacție a unui ceasornicar este atunci când poate repara un ceas cu valoare sentimentală. O moștenire de la părinți sau de la bunici, un ceas de care clientul nu vrea să se despartă.

Am făcut fericiți mulți clienți când le-am redat ceasurile cu multe amintiri dragi, în stare de funcționare.Vreau să vă spun că meseria de ceasornicar am predat-o mai departe copiilor mei. Fiul meu, Denis Vînătu, a lucrat cu mine câțiva ani. Știe meserie, dar generația lor nu prea are răbdare.

La atelier trebuie să fii prezent în orice moment, ca să te găsească clientul. Fiica mea, Andrada Vînătu, este elevă la liceu, dar a învățat și ea să repare ceasuri. Este aici în atelier alături de mine. După terminarea liceului va urma un curs de perfecționare în Elveția și va continua tradiția familiei, ceasornicăria”, spune Dan Vînătu, ceasornicarul care pregătește o nouă generație de meșteri în măsurarea timpului.

Pe Dan îl puteți suna la 0722.435.309.