Meserii uitate, meserii de viitor! Tăbăcarii

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Dan TIMARU

Tăbăcăriile și tăbăcarii de altădată
O îndeletnicire milenară care se stinge

Încă de la apariția omului pe pământ, acesta, pentru a se proteja de capriciile naturii, a fost nevoit să se învelească în pieile animalelor. Blănurile naturale au fost dintotdeauna folosite ca  îmbrăcăminte, drept pentru care oamenii au domesticit animale și au dezvoltat tehnici de prelucrare a pieilor. Studiile arată că prin anul 2200 î.Hr., oamenii au început să trateze pielea cu substanțe vegetale și să folosească diferite metode de fierbere pentru a-i îmbunătăți calitățile naturale. În antichitate, tăbăcirea era practicată în afara orașelor sau în mahalalele sărace, datorită faptului că prin metodele tradiționale de tăbăcire se degajă un miros urât. De 4000 de ani, omul a tot exer-sat producerea de  piele superioară cu care să producă veșminte, și nu numai. Munca în atelierele de prelucrare a pieilor era istovitoare.

În multe părţi ale lumii,  tăbăcarii erau plasaţi destul de jos pe treptele societăţii, pentru că este o muncă murdară, exercitată în condiții de igienă precară. Lugojul are o tradiție bogată în această îndeletnicire. Familiile unor lugojeni de frunte s-au ocupat cu prelucrarea pieilor și este suficient dacă printre acestea amintim familia cunos-cutului istoric și om de afaceri Iosif Constantin Drăgan. La ora actuală,  această meserie este pe cale de dispariție. Prelucrarea industrială a pieilor face ca tăbăcarul, care argăsește pieile după metode tradiționale, să nu-și mai gă-sească locul în societatea modernă și în nevoile ei. Ultimii tăbăcari din zilele noastre își deapănă cu nostalgie amintiri-le timpurilor trecute. Unul dintre ei este Ion Crasnianic.

***

„La vârsta de 16 ani, în 1971, m-am dus ca ucenic la o tăbăcărie din Lugoj. Atelierul aparținea de Cooperativa Munca. Aveam un unchi, Ilie Popadineți, care lucra acolo și cred că de la el mi se trage chemarea spre această meserie. Îl vizitam din când în când acasă și mă uitam la el cum lucra pieile. M-am calificat la locul de muncă, după șapte luni de ucenicie. Aș fi putut urma și o școală profesională, la Iași,  dar  lipsa banilor m-a determinat să aleg calea cea mai scurtă spre salar. Ca ucenic,  primeam 800 de lei pe lună. Proveneam dintr-o familie cu mai mulți frați și nevoia de bani era mare. Dacă mergeam la Iași, nu primeam bani pe perioada școlarizării. Meseria de tăbăcar, la vremea aceea, era o meserie bănoasă. Cunoșteam condițiile destul de grele în care se lucra, dar eu veneam de la țară și eram obișnuit cu munca, așa că nu a fost o problemă pentru mine să mă adaptez. Am avut colegi care, după câteva ore de atelier, au zis că pleacă să cumpere pâine, și duși au fost. Nu i-a mai văzut nimeni, niciodată, călcând pragul atelierului. Într-un fel, i-am înțeles pe băieții ăștia de asfalt cu nasul subțire.

Pieile emanau un miros puternic. Dura mult prelucrarea lor. Pentru asta, munca de tăbăcar era bine plătită

La vremea aceea, meseria se fura. Te uitai la cel de lângă tine și făceai și tu la fel. Pieile veneau crude și emanau un miros puternic. Le ștanțam, ca să știm cui aparțin, după care trebuiau muiate și apoi decarnate cu scalfa. Apoi le spălam din nou cu apă rece și săpun-pastă amestecat cu alcool gras, ca să îndepărtăm mizeria de pe ele. Aveam echipament de protecție, șorț, cizme, mănuși  de cauciuc, dar asta nu ne proteja întru totul. Pentru asta, munca de tăbăcar era așa de bine plătită. Știți cum e, banii nu au miros! După spălare, pieile erau introduse în niște vase numite siloage și ținute în saramură cu apă, sare și tărâțe, timp de o săptămână sau două. Zilnic trebuiau amestecate de câteva ori ca să nu se mucegăiască. Vă cam dați seama ce era acolo. Le scoteam la termenul stabilit și le puneam să se usuce pe niște capre de lemn. Le tratam cu tărâță și gips, le întindeam, le luam la ras cu șuba cu pâslă, le pieptănam blana pentru îndepărtearea tărâţelor și a altor corpuri străine şi pieile căpătau un aspect frumos.

Azi, lumea nu mai ține animale și nici nu mai sunt la modă hainele de blană

După uscare, urma șlefuirea lor, iar în ultima fază, se tundea lâna de pe ele. Până la apariția mașinilor de tuns, pieile se tundeau manual cu foarfeca. Tunsoarea nu se făcea uniform, ci în scări.  Aveam foarte mult de lucru. Câteva luni pe an, cât dura gerul iernii, executam alte lucrări în atelier, cum ar fi cromarea și vopsirea pieilor. Totuși, în perioada rece când lucram afară, nu era prea plăcut. Mulți colegi de ai mei au avut de suferit din această cauză. Pe mine m-a ferit Dumnezeu de boli. Acum sunt la pensie și nu mai lucrez piei. Nici nu aș avea ce. Azi, lumea nu mai ține animale și nici nu mai sunt la modă hainele de blană. Am lucrat o perioadă particular, acasă. Vreme de vreo trei ani. Apoi m-am lăsat. Nu mai era rentabil. Ba mai mult, am rămas și cu piei argăsite după care nu a mai venit proprietarul. Le-au  mâncat moliile și a trebuit să le ard în capătul grădinii. Multă muncă de pomană.

Lumea era altfel pe vremea aceea. Se simțea bucuria vieții

Am amintiri frumoase de pe vremea când tăbăcăria era o meserie apreciată. Aveam bani în fiecare buzunar. Lucram zi și noapte pentru asta. Îmi aduc aminte că frații mei mai mici, când mă duceam acasă, mă buzunăreau. Bucuria lor cea mare era să le dau și lor. Erau timpuri grele. Prin muncă ne-am ridicat, și astăzi avem tot ce ne trebuie. Doar sănătate ne mai dorim. Atmosfera la lucru era destul de plăcută. Fiecare își vedea de treaba lui, și de multe ori, când șeful era la birt, ne mutam cu toții acolo. Îmi aduc aminte cu plăcere de colegii mei, Laudacescu, Grosu, Bocșan, Paulescu, Popadineți și mulți, mulți alții. Lumea era altfel pe vremea aceea. Se simțea bucuria vieții. Acum, fiecare e pentru el. Nu mai există spiritul de echipă și nici plăcerea de a petrece, împreună cu colegii,  câteva ore după programul de muncă. Se organizau din când în când excursii și, după o astfel de ieșire, începeam săptămâna de muncă cu și mai mult chef de lucru.

E drept că și tehnologia de prelucrare a pieilor s-a schimbat. În tăbăcirea cu substanțe vegetale se folosește taninul, care se extrage din scoarța unor copaci. Pieile se întind pe rame din lemn, care apoi se scufundă într-o soluție de tanin. Pielea tăbăcită cu ajutorului taninului devine foarte moale și este folosită în confecționarea genților sau în tapițarea mobilei. În tăbăcirea minerală se folosește cromul. Tăbăcirea cu crom este mai rapidă decât cea vegetală și pieile brute tratate cu crom sunt albastre. Procesul durează mai puțin de o zi, iar din pielea moale se fac diferite haine. Am lucrat tot timpul numai la prelucrarea pieilor. Știu să și cos, dar nu am mai avut timp de așa ceva. Argăsirea este mai bănoasă decât croitoria.

Într-un atelier în care am lucrat, au avut loc filmările la filmul „Patima”

Un atelier în care am lucrat, probabil l-ați văzut în filmul „Patima”. Acolo au avut loc filmările. Sunt mândru de asta. Atelierul era pe strada Timișoarei, într-un spațiu închiriat. Clădirea era destul de mare și puteam folosi  beciul și podul pentru prelucrarea pieillor sau pentru uscarea lor. Mai târziu Cooperativa a construit un local după arena de fotbal și acolo aveam condiții mult mai bune de muncă. La tăbăcăria de la Cooperativa Munca erau două echipe de croitori cărora le furnizam continuu materia primă. În anul 1993, tăbăcăria s-a închis și am devenit șomer. În 1996,  m-am privatizat și timp de trei ani am lucrat acasă. Apoi am înțeles că meseria pe care am practicat-o peste 20 de ani nu mai poate să îmi aducă venitul pentru un trai decent și m-am angajat la Calapoade. Acum sunt pensionar. Mă duc la pescuit și îmi văd de ale mele. Sunt alte timpuri și înțeleg că vremea tăbăcarilor a trecut. Am mai rămas doar câțiva din vechea gardă, tăbăciți de muncă și copleșiți de nostalgia vremurilor de odinioară.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.