Meserii uitate, meserii de viitor! Frânghieria lui Stoia

Share Button

Dan TIMARU

Împletituri din amintirile vieții, precum o funie din cânepă

Împletiturile din curmal, in, iarbă, papirus, mătase sau păr de animale, folosite pentru vânat, împins, tras, legat, atârnat, cățărat,  datează din timpuri preistorice și au avut un rol important în progresul umanității. Primele sfori erau făcute din fibrele plantelor și aveau lungimea acestora, apoi prin încercarea de întindere, au luat naștere sforile răsucite.

Bucăți semi-fosilizate din prima sfoară păstrată s-au găsit în peștera Lascaux și datează din anul 17.000 Î.H. Se pare că vechii egipteni au fost primii care au fabricat o unealtă specială pentru confecționarea sforilor. Sforile găsite datează dintre anii 4.000-3.500  Î.H. și sunt fabricate din rogoz.

În secolul al XVIII-lea s-a conceput prima mașinărie de fabricare a sforilor, iar după anul 1950 a început și fabricarea sforilor din fibre sintetice și de nylon. Progresul industrial a revoluționat tehnica împletiturilor și a inventat noi materiale, care astăzi înlocuiesc funia de altădată.

Sforile se fabrică atât din fire naturale, cât și din cele sintetice. Cele naturale pot fi alcătuite din fibre vegetale (in, cânepă, papirus, rogoz, rayon obținut din celuloză etc.), lână, păr, mătase, iar cele sintetice din polietilenă, aramide, polipropilenă, nylon.

Există împletituri realizate din fire metalice, asemeni sforilor, care se numesc șufe. Ultimii meșteri manuali ai acestei îndeletniciri arhaice aproape că nu mai există. Au mai rămas, pe alocuri, atelierele lor și câte un urmaș care, ocazional, mai practică această meserie. Unul dintre ei  este și lugojeanul Dan Stoia.

Frânghieria lui Grigore Stoia

Ștefan Grigore Stoia, tatăl meu, s-a născut în anul 1927. Pe vremea aceea, copiii urmau în mod normal meseria tatălui, așa că doi dintre frații lui au rămas la măcelăria familiei, iar el a învățat meseria de frânghier. La vârsta de 14 ani, a devenit ucenic la frânghieria maistorului Doboșan.

A fost ucenicul preferat al maistorului pentru că era harnic și ascultător. Cu timpul, a devenit cel mai important muncitor al atelierului. După trei ani de ucenicie, a ajuns calfă, iar după încă un an, a devenit maistor cu acte în regulă.

Și-a  deschis atelier în casa părintească, pe strada 13 Decembrie, apoi și-a cumpărat o casă, undeva în zona unde astăzi este Universitatea Drăgan. Și-a mutat atelierul acolo, dar câțiva ani mai târziu, prin 1966, s-a mutat pe Timotei Popovici, la numărul 10, cu tot cu atelier.

A muncit o viață întreagă, din zori și până în noapte, pentru că el era singurul meseriaș din oraș. Fostul său maistor a murit, așa că a trebuit să preia tot volumul de muncă din zonă. Familia avea câteva hectare de pământ unde cultiva și cânepă.

Procesul de transformare a plantei în fuior nu era complicat, dar necesita muncă intensă. Pe vremea aceea, cânepa se cultiva la liber, nu ca astăzi, cu aprobări speciale și fel de fel de controale din partea autorităților. După recoltare, planta se ținea în apă, undeva la Timiș, apoi, după o anumită perioadă, se scotea din apă și se melița.

Fuioarele erau adunate în baloți, devenind materie primă pentru confecționarea frânghiilor. După schimbarea regimului, tatăl meu a intrat în cooperație, la Lugojana. Toată copilăria mea mi-am petrecut-o pe lângă atelier, printre clienții care forfoteau prin curte.

Când am devenit mai mare, dădeam și câte o mână de ajutor și, încet-încet, am deprins această meserie.  Uneori, îmi mai prindeam hainele în împletitura funiei. Țipam ca din gură de șarpe și tata mă elibera, dojenindu-mă.

Fii atent, băiete, că funia nu iartă. Te prinde în împletitura ei și acolo rămâi! Și tata a avut dreptate…”, spune Dan Stoia, fiul frânghierului Ștefan Grigore Stoia. 

M-a prins împletitura frânghiei

„La vârsta de 16 ani, am întrerupt liceul la zi și am trecut la seral,  devenind ucenic în atelierul tatălui meu. Am și diplomă. Confecționam  căpestre pentru cai și vite, funii de diferite grosimi și lungimi. Îmi aduc aminte că am confecționat funii pentru uzinele din Reșița,  pentru armată și în ultimul timp pentru IURT Lugoj.

Podurile rulante trebuiau să aibă o scară de urgență din funie și treaptă de lemn. În cazul în care macaraua rămânea blocată pe șina de rulare, macaragiul cobora pe scara respectivă. După revoluție, cererea de frânghie a explodat și tata s-a privatizat.

Oamenii și-au recuperat pământurile și, cum agricultura se mai făcea cu vitele, cererea de diferite împletituri a fost mare. Nu era casă fără măcar o funie agățată undeva, de zidul grajdului.  

Frânghia era la mare preț. Cererea era mare și ne asigura un trai liniștit 

De la legarea animalelor la  acționarea scripetelui care ducea cotărița cu cucuruz în pod, la fântâna din care scoteai găleata cu apă, trăgând-o de funie până la leagănul de sub nuc, frânghia era la mare preț. Cererea era mare și ne asigura un trai liniștit.

De multe ori, clienții își plăteau comanda prin produsele pe care le aduceau la târg, spre vânzare. Primea comenzi din mai multe județe ale țării, de la comercianți ambulanți care le vindeau prin târguri. Din păcate, tata s-a stins timpuriu.

Între timp,  oamenii și-au cumpărat tractoare și vitele nu mai au fost folosite la munca agricolă aproape deloc. Afacerea cu frânghii nu mai era  rentabilă. Vitele au fost înlocuite de mașini, așa că eu, după câțiva ani, am închis atelierul și mi-am căutat un loc de muncă.

Îmi iubeam meseria, dar nu îmi puteam asigura existența cu ea. Eram mândru de meseria mea, dar asta nu ținea de foame. Atelierul l-am păstrat și doar foarte rar mai lucrez câte ceva. Confecționarea frânghiilor în manufac-tură a rămas în forma sa arhaică.

Am unelte vechi de peste o sută de ani. Cred că m-ar invidia orice muzeu.  Nu m-am gândit să le vând. Poate doar le-aș închiria pentru expoziții. Nu sunt sigur nici de asta, pentru că ele poartă amintirea tatălui meu și a copilăriei mele.  Meseria asta a murit.  Pe scară industrială, mașina a înlocuit munca omului.

Dar mă îndoiesc că ea, mașina, poate face un căpăstru cu floricele, așa cum făcea tata. Și animalele se purtau în pas cu moda. Omul își alinta vita. Legătura dintre om și animalul din ogradă s-a rupt. Trăim o altă eră, a mașinilor, fără o legătură afectivă.

Ne-am înstrăinat, chiar și de noi înșine. Funia, nelipsită altădată din gospodăria omului, a dispărut, la fel ca multe alte unelte din curtea bunicilor. A rămas doar amintirea lor, care, pe zi ce trece, se stinge și ea”, spune Dan Stoia, ultimul împletitor de funii din oraș.

 

 

 

1112

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.