Meserii uitate, meserii de viitor! Fierarii

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Dan TIMARU

Fierăritul, un meșteșug cu origine străveche, aproape uitat de lume

Fierul  și prelucrarea lui au fost  cunoscute  încă  din  cele mai vechi timpuri ale existenței umane, dar vremurile în care fierarii constituiau cea mai importantă breaslă de meseriași au apus demult. Meseria de fierar sau de făurar, cum i se mai zicea, este o meserie grea și, adesea,  periculoasă. Materia primă se regăsea în minereul de fier, care era dus în atelierele de fierărie. Fierarul prelucra fierul în stare incandescentă. Temperatura la care trebuia adus metalul era de peste 1.000 de grade și se realiza într-o forjă, apoi acesta era prelucrat cu ajutorul unor instrumente destul de primitive – nicovala, cleștele de fierărie, ciocane de diverse dimensiuni, dalte, pile de oțel și alte unelte din dotarea fierăriei. Meșterul trebuia să aibă, pe lângă îndemânare, și rapiditate. De aici a rămas și expresia bate fierul cât e cald!

Prelucrarea fierului este o îndeletnicire milenară. Do-cumentele scrise atestă această ocupație, în perioada medi-evală, ca fiind al doilea meșteșug important al societății. Dar cu siguranță că această îndeletnicire a apărut mult mai devreme decât scrierea. Fierarul realiza în atelierul său unelte cu diverse utilități, care au contribuit esențial la mărirea productivității muncii și, implicit, la progresul societății: unelte pentru muncile agricole din gospodării (brăzdare și cuțite de plug, coase, seceri, hârleți, sape), obiecte de uz comun (lacăte, chei, gratii pentru ferestre, cuțite, cuie, mânere de uși), alte ustensile și utilaje pentru gospodării. De asemenea, fierăria asigura și producerea armelor (săgeți, topoare, sulițe), dar și a diverselor părți ale armurilor purtate de soldați,  ale pieselor de harnașament (pinteni, rozete, potcoave, zăbale) și ale uneltelor de uz meșteșugăresc (tesle, scoabe, foarfeci, diverși clești etc.).

Orașele erau pline de astfel de ateliere. Dacă la începu-turile ei fierăria realiza întreg procesul, de la extragere până la forjarea metalului, cu timpul s-a ajuns și aici la o diviziune a muncii. Apar potcovarii care, pe lângă potcovitul animalelor, mai confecționau și obiecte pentru uz casnic, meșteșugarii căldărari, meșteșugarii de lacăte și sârmă, meșteșugarii armurari și exemplele pot continua.  În prezent, fierarii aproape au dispărut. Cei care au rămas nu au cui să mai transmită această meserie.

Iosif Tokodi, unul dintre cei mai buni fierari pe care i-a avut Lugojul,  își deapănă amintirile:

„M-am născut în 1942, la Lugoj. Erau vremuri grele. Războiul, cu toate relele sale, chinuia populația civilă. Bărbații plecau pe front, iar familiile rămase făceau față cu greu nevoilor zilnice. Anii copilăriei au fost și ei marcați de greutățile vremurilor, așa că la 15 ani am ajuns ucenic la fierăria lui Hațegan. După un an, m-am mutat la Ion Guțu, un alt fierar, unde am și terminat ucenicia. Am fost coleg cu Bunea, care a avut atelier pe strada Timișoarei. Asta era prin 1957. Aveam mult de lucru.

Fierarul – de la potcoavă, la birje de lux și porți monumentale din fier forjat

Cred că tinerii din ziua de azi nu-și pot da seama cum era munca în fierărie. E greu de imaginat dacă nu ai văzut așa ceva. Meșterul ținea cu mâna stângă fierul înroșit cu un clește pe nicovală, iar cu mâna dreaptă lovea cu un ciocan metalul pe care trebuia să-l prelucreze. De multe ori, era nevoie de doi la nicovală. Al doilea lovea cu un baros metalul de pe nicovală, alternativ cu meșterul. Barosul avea cam zece kilograme. Era nevoie de forță. Eram bine făcut și făceam față, dar nu mi-era ușor.  Eram ca în iad. Foc, fum, iar noi, negri ca niște draci. În vremea aceea aveam mult de lucru. Agricultura se făcea rudimentar, cu caii și plugul, așa că toată lumea avea nevoie de fierar. Potcovitul cailor era la ordinea zilei.

În oraș mai erau câțiva fierari, dar nu făceam față numărului mare de clienți

În oraș mai erau câțiva fierari, dar nu făceam față numă-rului mare de clienți. Nu era vorba numai de potcovit, pentru că noi făceam și căruțe. Partea lemnoasă o făceau tâmplarii, cum era Kiss Adalbert, iar noi ne ocupam de tot ce înseamnă fier din componența unei căruțe. Făceam și birje și sănii. Am lucrat birja lui Cocoș și al lui Ghiță Troacă de la Lugojel. După colectivizare, încet-încet, ne-voia de fierar a scăzut. Oamenii nu mai lucrau pământul cu caii, pentru că au apărut tractoarele. Numărul cailor se micșora de la o zi la alta, pentru că nu mai era nevoie de ei la munca din agricultura comunistă, și oamenii au început să-i vândă la italieni. Aveam o fierărie, undeva la Poalele Viilor, pentru că între timp am început să lucrez pe cont propriu. Nu puteam trăi numai din asta, așa că m-am angajat la stat și în decursul anilor am schimbat mai multe locuri de muncă. La fierărie mai veneau doar oameni care aveau de reparat ceva sau pentru mărunțișuri de care aveau nevoie. Te miri ce: fărașe, balamale etc.

Un topor făcut de mine n-avea moarte. Puteai să tai și piatră cu el

Cel mai solicitat eram să fac topoare. Le făceam din foaie de arc, apoi le ascuțeam și le căleam. Eram tare priceput în treaba asta. Lumea zicea că sunt cel mai bun. Un topor făcut de mine n-avea moarte. Puteai să tai și piatră cu el. Aveam materiale bune și stăpâneam o tehnică specială de călire. Potcoavele cailor făcute de mine țineau până se toceau, dar nu se dezlipeau din copita calului. Toți căruțașii din oraș, Schlier, Luca și mulți alții, numai la mine veneau. Am făcut și sfredele care se foloseau la plantarea pomilor. Făceau cu ele găuri în pământ. Erau, bineînțeles, manuale, dar de mare ajuor pentru pomicultori. Plantatul mergea mai repede.  Alte unelte pe care le făceam în atelier erau grapele și plugurile. Le făceam noi sau reparam pe cele vechi. Era nevoie de ele la munca câmpului. Uneltele astea nu se produceau pe scară industrială, ca astăzi.

Maistorul meu, Guțu, zicea: dacă un om a fost în stare pe lumea asta să facă un lucru, atunci pot să îl fac și eu! De la el am învățat meserie și tot de la el am învățat să pun în practică această vorbă. La mine nu era vorba aia, că nu pot să fac. Făceam porți de intrare și garduri din fier forjat. Erau așa de frumoase, ca să nu mai vorbesc cât de trainice erau. Rezistau și 100 de ani. Nu ca astăzi. Materialele alea de pe vremuri nu mai există. Astea de azi sunt pleu, nu fier.

Astăzi, lumea se grăbește. Fuge spre niciunde. Nimeni nu mai are răbdare

Am avut o viață zbuciumată. Femeile care au trecut prin viața mea m-au ruinat. Am pierdut și casa. Mi-a luat-o banca, așa că a trebuit să mă mut la o rudă. Am luat cu mine o parte din fierărie, dar asta e prea puțin din ce am avut cândva. Am rămas singur. Am două fete, una este în Germania, alta în Austria. Mi-am îngropat două neveste, altele mai trăiesc, dar nici eu nu știu pe unde-s. Meseria de fierar a murit și ea și nimeni nu poate să o readucă la viață. Este foarte greu să trăiești astăzi, practicând un meșteșug aproape uitat de lume. Nu poți face lucruri mari, de exemplu garduri, porți de intrare sau balustrade, cum se făceau înainte, doar nituite, prin tehnicile tradiționale, pentru că sunt puțini oamenii care pot plăti așa ceva. Asta este deja artă și costă. Plus că în meseria asta durează mult să faci ceva. Astăzi, lumea se grăbește, nu știu unde. Fuge spre niciunde. Nimeni nu mai are răbdare. Pe lângă toate acestea, în ziua de azi, nu se găsesc ucenici care să vrea să preia meseria și să o ducă mai departe. Reînființarea unor școli profesionale nu cred că ar fi o soluție, pentru că nu se știe dacă ele ar prezenta un interes pentru tinerii zilelor noastre și nici dacă societatea ar mai avea nevoie de fierari. Fierăria, după părerea mea, ar putea reînvia doar ca o formă de artă. Poate doar așa ar mai avea o șansă”.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.