Meserii uitate, meserii de viitor! Bijutierii

Dan TIMARU

Bijutierul, un artist creator de frumos.
Bijuteriile reprezintă aspirațiile, credința
și modul de înțelegere a existenței noastre

Bijuteriile au apărut în viața omului ca o necesitate în înfrumusețarea ființei sale. Podoaba a fost și este o formă de manifestare a personalității în toate civilizațiile. De-a lungul timpului, bijuteria a avut semnificații diferite. Cu mii de ani în urmă, oamenii se împodobeau cu șiraguri de scoici.

Pe măsură ce societatea evoluează și sunt descoperite tot mai multe metale și pietre prețioase, asistăm la o gamă tot mai diversă de podoabe. Bijuteriile sunt confecționate din aur, argint, aramă și un aliaj alb de cositor și plumb.

Pietrele folosite în compoziția bijuteriei sunt diverse: diamante, rubine, smaralde, safire, perle, granat, turcoaz, coral, ametist, onix, chihlimbar.

În această situație, cel care le confecționa trebuia să aibă serioase cunoștințe de fizică și chimie, ca să nu mai vorbim de talent și un elevat gust al frumosului. Bijutierul și nobila lui meserie au străbătut mileniile existenței umane și nu vor dispărea niciodată din viața noastră.

E drept că tehnica și, mai ales, tehnologia își spune și aici cuvântul, dar cunoștințele de bază și legile nescrise ale acestei meserii vor rămâne mereu aceleași.

Într-o lume invadată de kitsch-uri, bijuteria autentică va rămâne la locul ei de cinste, iar bijutierul va trebui să facă față acestei stări și să penduleze între ele, pentru a rezista economic pe piață. Despre bijuterii, despre bucuriile și necazurile acestei meserii își deapănă amintirile, lugojeanul Marius Daniel Popescu:

„M-am născut la 4 noiembrie, 1970 în Lugoj. Am absolvit cele zece clase și mă pregăteam să urmez liceul, când am auzit că la Cooperativa Lugojeana se caută tineri pentru meseria de bijutier, și nu numai. M-am consultat cu mama mea și am ajuns la concluzia că această meserie e cea mai potrivită pentru mine.

Mama avea un deosebit simț practic și mi-a explicat că meseria de bijutier este o meserie nobilă, curată și bănoasă. Avea și un simț al frumosului foarte dezvoltat, și astăzi, după treizeci de ani de experiență în această meserie, îi sunt recunoscător că mi-a călăuzit pașii în această direcție.

Odată alegerea făcută, mi-am depus actele și am fost admis. Școala era la Arad și se făcea pe sistemul, trei luni teorie într-un an și restul practică într-o unitate la Lugoj. Chiar și la Arad, am bătut la ușile bijutierilor să mai învăț ceva din tainele acestei meserii. Acolo am dobândit multe cunoștințe în prelucrarea argintului.

Când am terminat cei trei ani de școală, am fost repartizat la Lugoj, unde era șef Mayer. Atelierul acesta a fost înființat în anul 1965 de către un ungur, Weitman Koloman. Omul, fost jucător de fotbal, fundaș stânga la Uipes Doja, s-a căsătorit cu o unguroaică din România și așa a juns la Lugoj. După înființarea atelierului, șef a rămas Mayer.

Aici am făcut și eu, mulți ani mai târziu, practica din timpul școlii. Am fost repartizat la maistrul Micota Ionel, un om mai tânăr, dar cu experiență și mult talent în meserie. Am învățat multe de la acest om și între noi s-a legat o prietenie de suflet. Unitatea era mare și avea cam 30 de muncitori, semn că pe vremea aceea, comenzile erau numeroase.

La fel de numeroase erau și controalele, nu numai din partea șefului, cât mai ales din partea poliției. Controalele erau în scripte, dar și corporale. Ne verificau până și umbrelele. Și securitatea ne avea în vizor. Ne feream și de colegi când făceam diferite lucrări private.

Nu vreau să se înțeleagă că noi nu ne vedeam de treaba noastră. Eram serioși și corecți în ceea ce făceam. Dar eram tineri și mai mergeam și noi, ca băieții, la una mică și acolo nu se dădea pe gratis. Șeful, de multe ori, știa și câți bani am spart la birt.

Ne vedeam de treaba noastră, dar autoritățile erau absurde. Existau pierderi cantitative prin prelucrare, 7%, dar ei ne cereau ca din aceste pierderi să recuperăm trei procente. Presiunea era mare și nu toți rezistau să lucreze în astfel de condiții. Îți puteau face dosar pentru cantități infime de aur lipsă.

Cred că cel puțin 100 de oameni s-au perindat prin unitatea noastră. Unii au plecat de bună voie, alții au fost dați afară. Îmi aduc aminte că doi colegi au fost în vizită în DDR. Cum în vremea aceea nu aveam acces la valută, ei au vândut acolo un galben mic. La întoarcere, au fost anchetați la securitate. I-au rupt cu bătaia.

Peste tot erau turnători. Chiar șeful nostru periodic dădea cu subsemnatul pe la băieții cu ochii albaștri. Comerțul cu aur, la vremea aceea, era foarte rentabil, dar și foarte periculos. Gândiți-vă că un gram de aur costa chiar și 2000 de lei.

Țiganii lucrau mână în mână cu poliția. Vindeau sau cumpărau aur și apoi denunțau clientul. Ăsta era tributul lor plătit autorităților. După 1989, când s-a restituit aurul confiscat de către autoritățile comuniste, volumul de muncă a crescut considerabil.

De multe ori, cei care cereau restituirea aurului confiscat erau păcăliți de cei de la bancă, unde aurul lor era depozitat. Pentru că Ceaușescu, atunci când avea nevoie de aur, dădea dispoziție să se ia din rezerva de aur confiscat, banca nu mai restituia aurul confiscat păgubașilor, motivând că aurul nu mai există și vor fi despăgubiți în numerar.

Pentru că știam că acest șiretlic este un abuz, am învățat pe unii oameni să declare că acei galbeni aveau valoare numismatică și, în acest caz, omul era despăgubit cu o sumă mult mai mare.

O spargere ca în filme. S-au furat 3 kg de aur dintr-un seif

După spargerea care a avut loc în anul 2000, când s-au furat 3 kg de aur din seif, cooperativa desființează secția de bijuterie. A fost o spargere ca în filme. Hoții au făcut o gaură în zid, au întors seiful spre peretele găurit și au tăiat ușa cu autogenul.

Nimeni nu a mai dat de urmele făptașilor până în ziua de azi. În perioada aceea, proprietarii de drept revendicau casa unde se afla atelierul. În mod sigur cineva a studiat planul casei și a constatat că WC-ul din curte avea un perete comun cu încăperea unde se afla seiful. Nici măcar noi, muncitorii, nu știam asta.

După nefericitul eveniment, Lugojana desființează atelierul. Am încercat, o perioadă, să lucrez pe cont propriu, apoi, în anul 2002, am preluat atelierul din Complex. De atunci, în calitate de membru fondator, îmi desfășor activitatea în cadrul cooperației, iar localul unde se află acum Bijuteria Bia este situat la Unic ( tel. 0724 768 608). Aici îmi desfășor activitatea împreună cu Loredana Budulan, colega mea. Atelierul este dotat cu aparatură modernă. Am un laser performant, un aparat pe care puține ateliere din țară îl au în dotare.

Doresc să accesez fonduri europene pentru achiziționarea unui laser pentru gravat. Am o mașină de gravat cu cap de diamant, foarte scumpă și performantă. Lucrez și cu o imprimantă 3D și doresc să fac un curs de perfecționare în această specialitate.

Dacă la reînființarea atelierelor de bijuterie, stocul de aur era foarte mic, astăzi lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. Problema cea mare în bunul mers al cooperativei este conducerea, care, după părerea mea, este depășită de realitatea vremurilor în care trăim. Se poate mai mult, dar incompetența unor indivizi sabotează dezvoltarea instituției. Știți cum e, la vremuri noi trebuiesc oameni noi.

Dintr-un efectiv de 800 de oameni, pe care cooperativa îi avea cândva, astăzi mai are 13. Asta spune totul. Dar aceasta nu este singura mea nemulțumire. Îmi iubesc mult meseria, pot face lucruri mult mai valoroase, dar mă pierd în mărunțișuri. Nu-mi place să-mi pierd timpul cu clienții care doresc să mă păcălească sau mă suspectează că îi pot fura. Eu sunt un om corect. Meseria mea e artă și vreau să fiu respectat.

Pot crea piese valoroase, dar faptul că îmi pierd timpul cu reparații mărunte, ca să îmi realizez venituri, îmi creează frustrări. Am propus celor de la Liceul Textil înființarea unei clase de bijutieri, dar nu am găsit interes și nici înțelegere. Am nevoie de ucenici pe care să-i învăț.

Doresc să scriu chiar un manual pentru inițierea în tainele acestei meserii. În România sunt doar două manuale de această specialitate. Unul, cel mai valoros este scris de Ion Raț, fostul bijutier al casei regale, iar celălalt manual este un plagiat fără valoare de autencitate.

Fiica mea, Bianca Sara Maria, doresc să continue ceea ce am construit eu. Acum este elevă la liceu și are talent la desen. Ar putea urma o facultate de arte și să dezvolte, la un nivel superior, această meserie pe care eu o practic, meserie ruptă din artă.

Uneori, fiica mea vine la atelier și privește ce fac. Intenționez să o înscriu la Școala Populară de Artă, la cursurile dnei Căpraru Flavia. La Timișoara există un adevărat maestru în arta gravurii, este vorba de domnul Kellemen de la care eu am învățat multe și doresc ca și fiica mea să beneficieze de învățătura lui.

Să nu uităm că bijutierul a fost și este un formator de gusturi rafinate în domeniul podoabelor. Bijutierul a stat întodeauna pe lângă oameni avuți și influenți. Și astăzi e nevoie de acești slujitori ai bunului gust și ai rafinamentului artistic. Sper ca Bianca Sara Maria să înțeleagă importanța acestei îndeletniciri și să se folosească de cunoștințele și de experiența mea.

Sunt pentru ea ca o carte deschisă care așteaptă să fie citită. Dacă mama mea mi-a călăuzit pașii spre această meserie, îi voi urma exemplul și voi netezi cărarea pe care va păși și fiica mea. Într-o lume plină de kitsch-uri trebuie promovată autenticitatea și valoarea obiectelor care ne bucură ochiul și ne înalță sufletul, pentru că bijuteriile reprezintă aspirațiile, credința și modul de înțelegere al existenței noastre”.