Lugojul visurilor noastre (7) Timișoara – Lugoj, un posibil tandem în proiectul capitalei culturale europene 2023

Constantin-T. STAN

Am ajuns la Lugoj, prin repartiție guvernamentală, în toamna lui 1981. Orașele mari fuseseră închise, pentru tinerii absolvenți de studii superioare, cu un an în urmă, perspectiva obținerii unui post didactic într-un oraș important (capitală de județ) fiind drastic limitată. Unii tineri licențiați inventaseră metoda căsătoriei formale, pentru a obține buletin într-un mare oraș, unde, evident altele erau șansele afirmării profesionale. Găseai fata potrivită, modestă și săracă, îi ofereai o sumă frumușică și, eventual, alte avantaje solicitate, îți puneai pirostriile, încheiai formalitățile civile ale sfântului legământ și, astfel, deveneai cetățeanul cu acte în regulă al unui oraș mai de Doamne-ajută. Altfel, te marca angoasa unei perspective  sumbre într-un sat uitat de Dumnezeu sau pe ulițele prăfuite ale unui banal târgușor de provincie.

În cazul meu, Lugojul fiind disponibil (declarat orășel de rangul II), am acceptat oferta înscrisă pe lista ministerială de repartiții și am devenit orășean în cetatea lui Ioan Vidu. Cine nu auzise de corul lui Vidu, o adevărată emblemă națională, dar și o tentație, un imbold pentru inedite experiențe culturale într-o așezare cu certificată și recunoscută vocație muzicală. Clasele neîncălzite pe timp de iarnă ale fostei Școli de Muzică, holurile pe care alergau nestingheriți șobolanii, criza alimentară (într-un an, chiar și ceapa se raționalizase!), orizontul iminentei desființări, în 1986, a învățământului vocațional (maestrul Victor Giuleanu, providențialul universitar de la Conservatorul bucureștean, cu ajutorul unei foste studente, ajunsă într-o funcție cheie în minister, a salvat situația, urmare a petiției mele – fac pentru prima oară public acest episod), mi-au frânt, temporar, elanul. Am fost înviorat însă de modul în care am fost cooptat în venerabilul cor „Ion Vidu”, de calda ospitalitate a regretatului Gheorghe Luchescu, președintele coralei, directorul Casei de Cultură, un om de  ale cărui sfaturi și observații țineau cont chiar și cei mai habotnici politruci locali: cozonac, vin cald, fursecuri și multe cuvinte frumoase privind semnificația apartenenței la un grup select de iubitori ai artei vocale cu tradiții seculare la Lugoj.

Gheorghe Luchescu (ajuns, mai apoi, după Decembrie 1989, consilier-șef la Prefectura Timiș) avea permanent în față o agendă a principalelor evenimente cultural-artistice care urmau să se deruleze, cronologic, în viața orașului și a județului. Aniversări, comemorări, omagieri, toate erau înscrise la loc de cinste și pregătite cu grijă și responsabilitate la nivel local și chiar național. Dirijorul, Remus Tașcău, dar și membrii corului, membrii staff-ului Casei de Cultură au fost răsplătiți, în diferite momente aniversare, cu diplome, titluri, medalii de importanță națională. După Revoluție, cu mici excepții, nimeni nu s-a mai îngrijit de soarta pe termen lung a gloriosului cor, de datoria de a conferi distincții, la ceasuri de mare sărbătoare, cum a fost cazul eșuatului jubileu bisecular din 2010.

Niciun consilier, niciun funcționar administrativ din Lugoj sau de la județ nu mai avea ca obiectiv elaborarea unei agende culturale bazate pe tradiție și valoare. Totul s-a prăbușit în derizoriu, platitudine și tristă nonvaloare.

Lugojul a rămas o cenușăreasă culturală a Banatului, în special după anul 1950, când s-a înfăptuit reforma administrativă stalinistă a regionalizării. Localitatea, pierzându-și statutul de capitală de județ (după un parcurs secular, timp în care a fost sediu de district, plasă, comitat și județ), a devenit un banal oraș de provincie, cu mizerabile blocuri înșiruite pe splendida promenadă a Timișului, sfidând, parcă, armonia, bunul-simț și cele mai elementare norme ale esteticului.

Cooptarea Lugojului în proiectul capitalei culturale europene 2023 ar fi un gest firesc reparatoriu, de recunoaștere a anvergurii culturale, formate în secole, a unui „cuib de glorii culturale”. Lugojul, un spațiu arhetipal pentru Aurel C. Popovici, precursorul Uniunii Europene, Dimitrie Dima Nedelcu, fondatorul catedrei de stomatologie a Universității budapestane, Coriolan Brediceanu, pledant în Procesul Memorandului. Lugojul trebuie reconfigurat, reclădit instituțional și cultural și dăruit spațiului mioritic al vestului de țară, ca simbol al înțelesurilor celor mai adânci ale fibrei naționale, care trebuie cultivate și transmise mai departe, ca moștenire de preț, generațiilor viitoare.

Un posibil viitor Liceu de Muzică sau, de ce nu, mai degrabă o secție de muzică vocală a Conservatorului timișorean (un proiect mai vechi al Asociației Corurilor și Fanfarelor Române din Banat) și o Societate Filarmonică în citadela care a dăruit scenei lirice naționale și europene glasuri divine ce au definit vocația bănățenilor: Traian Grozăvescu, Titus Olariu, Géza Czitrom, Oszkár Kálmán, Carol Neumann, Victor Madin, Constantin Ursulescu și, în zilele noastre, Aura Twarowska, mezzosoprana cu voce de aur.

Politicul, ajuns la maturitate, este în stare să determine, armonios, socialul, economicul și culturalul, iar acum credem că este momentul!