Lucian Blaga și Cornelia Blaga-Brediceanu, la Lugoj

Share Button

În „Casa Bredicenilor” şi în „Casa de la vie” din Lugoj ale familiei Brediceanu, poetul şi filosoful Lucian Blaga (1895 – 1961), alături de soţia sa Cornelia Blaga Brediceanu, au locuit timp de trei ani  (1924 – 1926)

Adriana WEIMER

Acest an, 2020, este un an aniversar Lucian Blaga, pentru că se împlinesc 125 ani de la naşterea poetului, în 9 mai 1895, la Lancrăm – Sebeş-Alba.

Poet, filosof, dramaturg, jurnalist, traducător, profesor universitar şi diplomat român, personalitate culturală majoră a României interbelice, Lucian Blaga (1895 – 1961) este un gânditor român complet şi universal.

Ca o recunoaştere deplină a valorii sale culturale, în anul 1936 Lucian Blaga a fost numit membru titular al Academiei Române.

În perioada 1914-1916, Lucian Blaga a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea, pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din Viena, între anii 1916-1920, obţinând titlul de doctor în filosofie.

Între anii 1917-1918, în perioada studenţiei lui Lucian Blaga la Universitatea din Viena, o fostă colegă, Silvia T. Bălan, îşi aminteşte: „La acest tânăr înalt, cu părul bogat şi uşor buclat, m-a impresionat fruntea înaltă, bombată, privirea scrutătoare şi totuşi de o vagă melancolie, expresivitatea figurii sale, care denota o personalitate aparte. Blaga rămânea gânditor şi tăcut; nu bănuiam că în el se plămădeau atunci poemele viitorului”.

Iar, în 1919, Ion Agârbiceanu scria, cu mare încredere în poetul şi filosoful Lucian Blaga: „Un tânăr înalt, palid, cu părul negru, creţ, cu o înfăţişare de o înaltă distincţie, tăcut şi liniştit. Din întreaga lui fiinţă radiază ceva imaterial, parcă o viaţă de vis, o lumină discretă, binefăcătoare. De la întâiul contact cu el, o taină în care crede, pe care o înţelege, în care trăieşte”.

Viena studenţiei, a poeziei, a iubirii şi a tinereţii a fost pentru Lucian Blaga un timp al acumulărilor spre împlinirea creaţiei de mai târziu.

E uimitor cum dragostea poate scoate din adâncul ființei umane cele mai înălțătoare rezonanțe ale spiritului: poezia și muzica.

Astfel, pentru Lucian Blaga, în toamna anului 1916, la 21 ani, pe când era student la Universitatea din Viena, dragostea puternică față de Cornelia Brediceanu a fost acea „mirabilă sămânță” care i-au încolțit în suflet poeziile din Poemele luminii, după cum mărturisește, atât de elocvent, însuși poetul.

În volumul autobiografic Hronicul și cântecul vârstelor (volum postum, Editura Tineretului, București, 1965), nobilul sentiment al dragostei lui Lucian Blaga față de lugojeanca Cornelia Brediceanu este retrăit cu o intensitate și cu o sinceritate rar întâlnite: „[…] altceva mai adânc și mai esențial avea să intervină în acel miez auriu de toamnă în viața mea. […] Intram la Universitate (n.n.: Universitatea din Viena). […] descifrez cu emoție un alt nume românesc, și cunoscut mie: numele domnișoarei Cornelia B. „Ghiocelul negru!”. Pe domnișoara Cornelia B. n-am mai văzut-o de vreo doi ani și mai bine. Stau puțin și mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. Mi-aduc aminte de acea «petrecere cu dans» a liceenilor, când am zărit-o întâia oară – pe Cornelia. […] Inima mea cade pradă unei reacțiuni spontane la gândul că aș putea, de la o zi la alta, s-o întâlnesc în aceste locuri. […] Printre cei dintâi care așteptau, era domnișoara Cornelia. Puteam s-o privesc, căci ea nu-mi remarcase prezența în sală. Se alcătuise în acei câțiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat. […] Străinătatea cu aer fin, adus de pe unde de lacuri, de pe zăpezi alpine (n.n: a stat un an în Elveția), a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă nobleță. Silueta calmă, privirea ușor melancolică, liniile inteligente erau aceleași, dar mai mature acum. Domnișoara Cornelia nu mai era fetișcana subțirică, ce refuza cu dispreț băiețos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanțe de catifea, făcuse concesii feminității. O priveam pierdut. Și, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil. […] Domnișoara Cornelia își întorcea și ea ochii spre mine. Mă recunoaște și-mi surâde: îmi părăsesc locul. Mă duc lângă ea. […] Și am vorbit despre multe, de toate. Devenisem aproape locvace, eu care nu m-am simțit niciodată în rol de «delegat autorizat» al cuvântului. […] O vedeam pe Cornelia în fiecare zi. La bibliotecă, cele mai adesea. […] Întâlnirile, întrucât dorite de amândoi, nu s-ar mai putea spune că erau întâmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele tomnatice ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin inimă și cuget. Îi plăcea să audă cuvânt despre proiectele mele de viitor. Îi desfășuram aspirațiile mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am mărturisit mai degrabă, decât cele poetice. Cred că în timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am preocupări poetice, și mult timp încă nici nu avea s-o știe. Descoperisem la ea o aplecare rară, ce-mi comunica unele sfieli, când vorbeam despre poezie. […] Palpitam, în acele săptămâni de toamnă târzie și de început de iarnă, la un nivel euforic ridicat […]. Verișoara mea a remarcat acest lucru […]: «Ce e cu tine? Tu ești îndrăgostit!» Am răspuns doar printr-o lumină, ce mi s-a urcat în obraji o dată cu sângele. Verișoara m-a sărutat, văzându-mă atât de fericit. […] Nu încape îndoială că eu însumi eram atunci în cea mai potrivită dispoziție sufletească […]. Umblam cu Cornelia să vedem când străzile vechi din centru, când pădurile de la periferiile Vienei, vizitam muzeele, bisericile, teatrele […]. Cu licența teologală în buzunar, am plecat la sfârșitul lui iunie (n.n.: 1917) acasă, la Mama. Acasă mă aștepta o scrisoare de la Cornelia, caldă și calmă ca anotimpul. Cornelia era încă la Viena, dar se pregătea să plece în Banat (n.n.: la Lugoj), la familia ei (n.n.: familia Brediceanu). Plicul sosit mai cuprindea și alte două scrisori. Una de la Mama ei, a doua de la un frate de-al ei (n.n.: Caius Brediceanu). Ce se întâmplase? Într-una din zile, peste care n-a licărit steua norocului (n.n.: așa credea pe atunci Lucian Blaga, dovedindu-se în timp contrariul), Cornelia scrisese atât Mamei, cât și fratelui ei […] că „s-a logodit”. […] Fratele Corneliei mă invita pentru luna august în localitatea lor natală din Banat (n.n.: la Lugoj, str. Victor Vlad Delamarina, nr. 4, actual „Casa Bredicenilor din Lugoj), «ca să ne cunoaștem».”.

Dintr-o remarcă a unui licean din generația Corneliei Brediceanu, Dorli Blaga, fiica Corneliei și a lui Lucian Blaga, își amintește: „O cunoștea pe mama și spunea despre dânsa că era foarte frumoasă. Era așa de frumoasă, încât ei, băieții, n-aveau curajul să vorbească cu ea”.

Dar, de aceeași părere era și Dorli Blaga însăși despre mama ei: Mama era o femeie frumoasă, foarte cultivată. Avea anume siguranță în felul de a apărea în lume […]”.

Ca toate marile iubiri, și cea dintre Lucian Blaga și Cornelia Brediceanu a întâmpinat și mari obstacole, peste care, cu cele mai puternice simțăminte de dragoste, cei doi îndrăgostiți au trecut învingători; această suferință a dat naștere celor mai profunde sentimente, rodind în mintea și în sufletul tânărului Lucian Blaga primele poezii: „Pe la mijlocul lui august, plecam în Banat. Nu pot spune că n-aș fi fost bine primit în casa părintească a Corneliei (n.n.: casa familiei Brediceanu din Lugoj). […] Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese așadar mai prejos de orice așteptări, ceea ce, de altfel, pentru luciditatea cu care însumi priveam lucrurile, era de prevăzut, căci nici înainte, nici după această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat existența spre a face vreo impresie. […] Au urmat nopți și zile, zile și nopți, și săptămâni, sfâșiate de veghe, arse de chin. […] M-am retras în sângele și în tăcerea mea. […] Vreo câteva săptămâni n-am mai scris Corneliei nici o scrisoare. Cineva în mine începuse să cânte. Și însemnam cuvintele cântate, pe hârtie. N-am mai trimis Corneliei nici un răvaș. Dar într-o zi i-am trimis poeziile, așa ca ale unui autor oarecare. În octombrie (n.n.: 1917) am plecat la Viena. În aceeași zi pleca și Cornelia spre aceeași țintă. […] A cincea zi Cornelia mă căuta în Biblioteca Universității (n.n.: din Viena). Eram acolo. Mă căutase de fapt în fiecare zi. I-am dat câteva noi poezii. Ea mi-a surâs calm și cu tristețe. […] Mă gândeam. La ce mă gândeam? La un poem? Nu. Mă gândeam la „subiectul absolut” al poemelor mele, la Cornelia. Așteptam o scrisoare. […] De la Viena nu-mi mai sosea nici o scrisoare. În zadar mai așteptam sâmbăta pe înserate la «curmătura respirației tăiate» […]. Răul sufletesc, delicatul, cumplitul rău de care sufeream, căuta jgheaburi lirice, pe care un sobor serafic le-ar fi captat, dacă nu s-ar fi înființat în același timp și insomniile cu alaiul lor de visuri, ce-mi parodiau fantastic și sfâșietor temerile omeneștii mele inimi. Sângele mi se primenise în luminozitatea de iarnă a peisajului, dar nici o veste nu venea să mă restituie mie însumi și sufletește. […] Pe la sfârșitul lui februarie (n.r.: 1918), îmi sosi în sfârșit o scrisoare. Subiectul absolut al poemelor mele își scuza plauzibil tăcerea, și-mi spunea unele cuvinte de consolare, ba se felicita că poșta a confiscat vreo câteva scrisori, ce-ar fi trebuit să-mi sosească: altfel probabil că nu i-aș fi trimis cele mai noi poezii.”.

Așa cum bine a intuit tânărul poet la Cornelia Brediceanu, admirația și aplecarea ei asupra poeziei, respectul față de acest nobil sentiment al creației s-au dovedit a fi nu doar mari calități, ci și materializarea drumului poeziei lui Lucian Blaga: „[…] în ceasuri de răgaz mă plimbam cu Cornelia (n.n.: la Viena, în Parcul Mare din fața Parlamentului). Eram tineri, poate, ca să fi putut întrevedea liniile istorice mari, ce încercau să se nască sub ochii noștri. […] Odată, pe când părăseam Biblioteca (n.n.: Biblioteca Universității din Viena) […], Cornelia mă întâmpină veselă. Se apropia, din cealaltă parte, făcându-mi de departe exuberante semne, cu o scrisoare, pe care tocmai o ridicase de la portar. Ajungem față-n față. «Ce e?» o întreb. «O veste îmbucurătoare, dar știi – foarte foarte foarte îmbucurătoare», îmi spunea Cornelia, aspirând spre superlative dintr-o singură răsuflare, ce ardea toate virgulele. Și Cornelia prinse a-mi povesti, cu o introducere și cu mici ocoliri, că mai acum câteva săptămâni, în dorința de a pregăti editarea, a trimis, fără a-mi cere consimțământul, poeziile mele profesorului Sextil Pușcariu de la Cernăuți (Poemele luminii fuseseră tocmai încheiate în manuscris). Răspunsul a sosit adineauri. Luai scrisoarea și citii. Aprecierile profesorului, care era și critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Mă găseam, neașteptat, negândit, în fața întâielor păreri ale unei terțe persoane asupra încercărilor mele, iar cuvintele, ce umpleau cele câteva pagini, erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere și să mă întărească în hotărârea de-a tipări volumul, de îndată ce se va termina războiul. […] Nu aveam înclinarea de a mă pripi, dar prin freamătul celor aduse de timp îmi făcea semne un drum, drumul meu. Țineam gata de tipar cele două volumașe, Poemele luminii (poezii) și Pietre pentru templul meu (aforisme). […] Pe la mijlocul lunii martie (n.n. 1919), mi se oferea posibilitatea de a-mi tipări, relativ mulțumitor, dacă se ține seama de condițiile postbelice și provinciale de-atunci, cele două volumașe. Poemele (n.n.: Poemele luminii) au intrat în lucrare la Orăștie, iar aforismele (n.n.: Pietre pentru templul meu) la Sibiu. […] Pe la sfârșitul lunii, cărțile se iveau în lumina vitrinelor.”.

Pornite din tot sufletul unui tânăr îndrăgostit, din puritatea și profunzimea primei iubiri, a intenselor ei trăiri, Poemele luminii au fost percepute de presa vremii și de criticii literari ca atare. Astfel a început marea călătorie a poetului Lucian Blaga pe drumul creației literare, alături și împreună cu Cornelia Brediceanu.

Legată de episodul „începutului de drum” al poeziei lui Lucian Blaga (n.n: e vorba despre anul 1917) este și mărturisirea actului solemn al creației, al dăruirii de sine în poezie, mărturisire pe care poetul a făcut-o unui bun prieten.

Revenind la anii studenției lui Lucian Blaga de la Viena, unde a frecventat des Biblioteca Universităţii din Viena și unde a reîntâlnit-o pe Cornelia Brediceanu, lugojeancă, studentă la secția de Medicină a Universității, plimbările lor pe străzile Vienei, în muzee, în teatre şi, mai ales, în peisajul pitoresc al Pădurii Vieneze, lungile după-amieze împreună și apropierea poetului de Cornelia Brediceanu, toate acestea au însemnat începutul poveștii lor de iubire, înfiripate, dincolo de cuvinte, într-o dragoste care s-a dovedit, în timp, profundă.

Despre acest moment existenţial din viaţa poetului, despre drumeţiile studenţeşti vieneze, din care nu lipsea Cornelia Brediceanu, Lucian Blaga mărturiseşte: „Umblam în tineresc extaz ca printr-o lume de cristal […]. Căutam să descoperim tot alte şi alte păduri şi văi. […] Mă plimbam cu Cornelia. Eram prea tineri, poate, ca să fi putut prevedea liniile istorice mari, ce încercau să se nască sub ochii noştri”.” (în: Hronicul şi cântecul vârstelor).

În timpul plimbărilor, cei doi tineri îndrăgostiţi îşi făureau visuri de viitor. În această lume mirifică, Lucian Blaga oscilează într-o nedefinită senzaţie poetică: „Cum stăm în faţa toamnei, muţi,/ sporeşte-mi inima c-o ardere, cu-un gând.” (Vară de noiembrie).

Despre această perioadă vieneză a părinților ei, și fiica poetului şi a Corneliei Brediceanu, Dorli Blaga, mărturiseşte: „Amândoi părinţii mei au trăit, în studenţie, la Viena, ceea ce nu a avut numai un efect cultural, dar şi un comportament civilizat, corect, european.” (în: Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga – Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2004 – ediția I – și Editura Humanitas, București, 2015 – ediția a II-a, revăzută și adăugită).

Dorli Blaga continuă: Mama mi-a mărturisit că atunci când s-a întâlnit cu Tata, pentru prima dată la Viena în 1916, la biblioteca Universității, a fost impresionată de expresivitatea mâinilor lui.” (în: Tatăl meu, Lucian Blaga).

În perioada 1918-1919, la vârsta când nu a putut simţi şi trăi cu jumătăţi de măsură, Lucian Blaga i-a scris Corneliei Brediceanu rânduri de dragoste şi multe poezii: „[…] ţi-am trimis un poem. […] Cum ne-adânceam în umbrele de noapte… Curgea în calea ta şi-a mea  lumina. […] Şi totuşi, totuşi, s-a-ntâmplat minunea…” (în: Hronicul şi cântecul vârstelor).

Dorli Blaga, fiica poetului Lucian Blaga și a Corneliei Blaga-Brediceanu, își amintește, în cartea autobiografică Tatăl meu, Lucian Blaga, strânsa relație dintre poetul Lucian Blaga și Cornelia Blaga-Brediceanu, în ceea ce privește poezia, creația: Mama a păstrat toate manuscrisele cu foarte mare grijă – se poate vedea și la Muzeul Literaturii Române, în plicuri, pe care nota data când au fost începute lucrările, când au fost încheiate, a câta redactare este etc. În ce privește poeziile, tata i le citea întotdeauna ei. Ea a fost prima ascultătoare a poeziilor lui. În copilărie, sigur, când am început să înțeleg și eu, îmi citea și mie, dar nu ca să-mi ceară o opinie… Dacă cerea o opinie, o cerea mamei mele și ținea seama de unele observații ale ei. Mama le bătea la mașină când textele erau definitivate… Și așa se pregăteau volumele pentru tipar…”.

Dragostea dintre Cornelia Brediceanu și Lucian Blaga, prin poezia ce-a izvorât din acest profund sentiment, va dăinui, poate, în sufletul îndrăgostiților oricăror timpuri.

Câteva fragmente din scrisorile pe care poetul Lucian Blaga le trimitea Corneliei Brediceanu sunt revelatoare în ceea ce privește puterea dragostei ce i-a unit: „Sfinxule dragă, […] Lumea este un singur mare sfinx – și Tu al doilea… […] Față de Tine nu am numai – ci și un sentiment pe care nici porțile iadului nu-l vor clăti(na).” (5.12.1916) „Mireasa mea, deseori este instinctul un echivalent al inteligenții și inteligența al instinctului, căci multe lucruri le isprăvește tot așa de bine instinctul ca și inteligența și despre foarte multe întâmplări nu știi, dacă au un caracter sau . Totuși sunt fapte alese pentru care se recere numai unul din acești factori: în întâlnirea noastră, fără îndoială, își serbează cea mai mare sărbătoare!” (4.07.1917)
„Iubita mea, s-apropie tot mai mult timpul, pentru ca să ni se înceapă iarăși timpul, timpul nostru – de tinerețe, de lumină, de friguri, de fiori, de gesturi – cu semnul veșniciei pe ele.” (15.01.1918)

În 1919, la Viena, Cornelia Brediceanu şi Lucian Blaga au decis să se căsătorească.

Liniştea şi plenitudinea sufletească au fost sentimente pe care Lucian Blaga le-a trăit în acea perioadă intens. Dragostea a fost pentru Blaga un impuls al creaţiei poetice şi filosofice.

Toate trăirile strânse atunci au dat rod; astfel, în 1919 îi apar două volume: Poemele luminii (volum de poezii, reeditat în acelaşi an la Editura Cartea Românească, în Bucureşti; manuscrisul volumului a fost trimis de Cornelia Brediceanu lui Sextil Puşcariu, la Cernăuţi) şi Pietre pentru templul meu (volum de aforisme).

În toamna anului 1919, Lucian Blaga era un nume deja cunoscut, un poet recunoscut.

La 16 decembrie 1920, acum exact 100 de ani, are loc căsătoria lui Lucian Blaga cu Cornelia Brediceanu.

Anul 1921 este pentru Lucian Blaga un an plin de realizări literare: astfel, în februarie 1921, Blaga devine membru al Asociaţiei „Viaţa românească”; în aceeaşi lună vede lumina tiparului al doilea volum de poezii semnat de Lucian Blaga, Paşii profetului. La 1 mai 1921, apare la Cluj primul număr al revistei „Gândirea”, printre fondatorii căreia se numără şi poetul Lucian Blaga, detaşându-se, însă, de gruparea „Gândirii”, atât ca poet, cât şi ca gânditor. Tot în 1921, Academia Română îi decernează Premiul „Adamachi” pentru Debut, pentru volumele Poemele luminii (poezii) şi Pietre pentru templul meu (aforisme), Lucian Blaga devenind acum şi membru al Societăţii Scriitorilor Români. Tot în 1921, lui Blaga îi apare şi drama Zamolxe.

În 1923 îi apare drama Tulburarea apelor.

Anul 1924 a fost pentru Lucian Blaga un nod existenţial, dar şi un pas important al marii călătorii creatoare. În luna mai a anului 1924, Lucian Blaga publică la Cluj volumul de poezii În marea trecere, volum în care poezia este o revelaţie interioară, o translaţie între întuneric şi lumină în spaţiul subconştientului, întunericul punând în evidenţă lumina, pentru că, în esenţă, poemele lui Blaga rămân poeme ale luminii. Cele trei volume de poezii scrise până în acest moment marchează o certă evoluţie în viziunea poetică a lui Blaga.

În vara acestui an 1924, Lucian Blaga se stabileşte la Lugoj, împreună soţia sa, Cornelia Blaga-Brediceanu, în „Casa Bredicenilor” şi în „Casa de la vie” sau „Casa de la grădină” – locuinţa şi casa de vară a familiei Corneliei, distinsa familie a Bredicenilor din Lugoj: Coriolan Brediceanu și soția sa Cornelia (părinții Corneliei Blaga-Brediceanu), Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu și Sempronia (frații Corneliei Blaga-Brediceanu), Mihai Brediceanu (nepotul Corneliei Blaga-Brediceanu).

Pentru Lucian Blaga, „Casa Bredicenilor” (str. Victor Vlad Delamarina, nr. 4, fosta str. Făgetului) şi „Casa de la vie” – aflată la ieşirea din Lugoj, la poalele Dealului Viilor –, au fost locuri pitoreşti, unde: „lumina atinge cu puteri mediteraneene globul solar al boabei de strugure şi unde seara coboară boarea răcoroasă a pădurilor de stejar.” (în: Hronicul şi cântecul vârstelor).

Lugojul – acest loc minunat – a fost pentru Lucian Blaga un loc de taină, un popas la poarta câmpiei fără sfârşit a Banatului şi un izvor de energii creatoare; aici se întâlnesc nostalgiile muntelui şi ale câmpiei, aici e „raiul provincial de lângă Cimiş (în: Tatăl meu, Lucian Blaga).

În tihna „Casei Bredicenilor” şi a „Casei de la vie” din Lugoj inspiraţia poetului a excelat, această perioadă fiind un moment-cheie în evoluţia lui Lucian Blaga ca dramaturg, poetul mărturisind: „[…] în teatrul pe care-l scriu mă preocupă îndeosebi problema psihanalitică. Ea oferă un imens material, cu extraordinare efecte dramatice.” (în: Tatăl meu, Lucian Blaga).

Astfel, în 1925 văd lumina tiparului patru drame semnate de Lucian Blaga: Daria (dramă autobiografică în patru acte), Ivanca, Învierea (pantomimă în patru tablouri) şi Fapta (joc dramatic).

În 1926 apare volumul Ferestre colorate (însemnări şi fragmente). Tot în 1926, la Lugoj, Lucian Blaga gândeşte şi scrie drama Meşterul Manole (dramă în cinci acte), pe care o definitivează şi o tipăreşte abia în 1927.

Cornelia Blaga-Brediceanu a mărturisit că, în anii petrecuţi la Lugoj (1924-1926), în „Casa Bredicenilor” a părinţilor ei şi în „Casa de la vie”, Lucian Blaga „a trăit trei ani de tăcere meditativă, schiţându-şi un program de plăsmuiri pentru următorii treizeci”.

În Lugoj, Lucian Blaga a găsit o binemeritată linişte creatoare, concentrându-se în această etapă a biografiei lui asupra zidirii operei sale, făcând un uriaş pas spre autodepăşire. Acest cadru a fost pentru poetul, filosoful şi dramaturgul Lucian Blaga un anotimp sufletesc al efervescenţei şi echilibrului lăuntric, temelia construcţiei viitoarei opere, într-un cadru deopotrivă real şi mirific, dar şi poetic.

Din marea călătorie creatoare, Lucian Blaga îşi surprinde, admirabil, propria existenţă în poezia Biografie (din volumul Lauda somnului, 1929): „Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,/ din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare./ Străin zâmbind, vrăjit suind,/ în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare./ Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind,/ câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund./ De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt/ ochii plini,/ de umblat umblu ca fiecare:/ când vinovat pe coperişele iadului,/ când fără păcat pe muntele cu crini./ Închis în cercul aceleiaşi vetre/ fac schimb de taine cu strămoşii,/ norodul spălat de ape subt pietre./ Seara se-ntâmplă molcom s-ascult/ în mine cum se tot revarsă/ poveştile sângelui uitat de mult./ Binecuvânt pâinea şi luna./ Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.// Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat şi mai cânt marea trecere,/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De pe-un umăr pe altul/ tăcând îmi trec steaua ca o povară.”.

Anul acesta, 2020, este un an aniversar și pentru că fiica lui Lucian Blaga și a Corneliei Blaga-Brediceanu, Dorli Blaga, a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani, fiind născută la 2 mai 1930, la Berna, Elveția, unde tatăl ei, Lucian Blaga, lucra în calitate de atașat de presă la Legația Română. Numele de alint Dorli este de fapt un derivat de la cuvîntul „dor”, unul din simbolurile centrale ale poeziei lui Lucian Blaga, scrisă mai ales în perioada în care acesta a fost atașat cultural la legațiile românești din Elveția sau Portugalia. Dorli Blaga a fost împuternicită de tatăl ei, poetul Lucian Blaga, prin testamentul său, să îi administreze opera. Fiind și deținătoarea drepturilor de autor a operei lui Lucian Blaga, ea s-a implicat foarte mult, în special în perioada de după 1990, în munca de recuperare și valorificare a operei poetului, contribuind la editarea romanului postum al lui Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, și colaborând cu monograful Ion Bălu la redactarea celei mai complete biografii, în patru volume, Viața lui Lucian Blaga; de asemenea, a coordonat publicarea ediției critice a operei complete a lui Lucian Blaga. În cartea autobiografică semnată de Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga – Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2004 (diția I) și Editura Humanitas, București, 2015 (ediția a II-a, revăzută și adăugită) –, în care mărturisește: „În noua carte personajul principal e Mama, frumoasa și discreta Cornelia Brediceanu Blaga. Cartea cuprinde Jurnalul Corneliei din 1919, de Conferința de pace de la Paris, jurnalul din 1936, de la Viena, din 1937, de la Berna, jurnalul din 1939-1940, de la Cluj si Bistrita, din refugiu, din 1959; lor li se alătură scrisori, note, comentarii”.

„Casa Brediceanu” a Bibliotecii Municipale Lugoj

Începând cu data de 12 mai 2016, la împlinirea a 100 de ani – 1916-2016 – de la momentul când Cornelia Brediceanu l-a reîntâlnit pe Lucian Blaga, în 1916, la Biblioteca Universităţii din Viena, Biblioteca Municipală Lugoj (str. Ion Creangă, nr. 1, colţ cu str. Victor Vlad Delamarina) a primit – ca spaţiu de desfăşurare a evenimentelor culturale şi literare – „Casa Bredicenilor” din Lugoj, care se află în imediata apropiere a bibliotecii (str. Victor Vlad Delamarina, nr. 4), casă cu o deosebită încărcătură spirituală şi valoare culturală, în această casă locuind, dinainte de 1918, familia Brediceanu, familie de intelectuali adevăraţi (muzicieni, compozitori, oameni politici, oameni cu un deosebit simţ cultural şi artistic): Coriolan Brediceanu, soţia sa Cornelia Brediceanu şi copiii lor – Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu, Sempronia şi Cornelia Blaga-Brediceanu – soţia poetului şi filosofului Lucian Blaga – şi nepotul Mihai Brediceanu.

Casa Bredicenilor” din Lugoj este acum un binecunoscut Centru Memorial Cultural, care oferă comunităţii evenimente culturale şi literare, cât şi spaţiu expoziţional.

Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”  de la Lugoj şi Concursul de Creaţie Literară – Poezie și Eseu

Anul 2018 – al Centenarului Marii Uniri (1918 – 2018) – a fost, pentru Biblioteca Muncipală Lugoj, un an aniversar: împlinirea a 50 de ani de lectură publică la biblioteca lugojeană (1968 – 2018).

Cu ocazia acestui moment aniversar, Biblioteca Muncipală Lugoj şi „Casa Bredicenilor” din Lugoj (care aparţine Bibliotecii Municipale), în colaborare cu Primăria Muncipiului Lugoj, au reluat organizarea Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” de la Lugoj, ediţia a XVIII-a, 2018, şi a Concursului de Creaţie Literară – poezie şi eseu – ediţia a IX-a, 2018, deschis tuturor elevilor, creatori de poezie şi eseu, cu vârsta cuprinsă între 12 – 19 ani, organizat pe două secţiuni de vârstă: 12 – 15 ani şi 16 – 19 ani.

Poeziile şi eseurile premiate la Concursul de Creaţie Literară de la Lugoj au fost publicate în cea de a IX-a Antologie a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” de la Lugoj, ediţia a XVIII-a, 2018 – 2019, cu titlul Anii vieţii (Editura Eurostampa, Timişoara, 2019), volum care cuprinde şi două articole: „Lucian Blaga la «Casa Bredicenilor» din Lugoj – a Bibliotecii Municipale Lugoj: În «Casa Bredicenilor» şi în «Casa de la vie» din Lugoj, poetul şi filosoful Lucian Blaga (1895 – 1961), alături de soţia sa Cornelia Blaga Brediceanu, a găsit o binemeritată linişte creatoare, locuind în Lugoj timp de trei ani (1924 – 1926)”, eseu de Adriana Weimer, şi eseul „Lucian Blaga şi Marea Unire din 1918 – Mărturia poetului Lucian Blaga”. Festivitatea de Premiere a Concursului de Creaţie Literară din cadrul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” Lugoj, ediţia 2018 – 2019,  înmânarea Antologiei Anii vieţii, a Diplomelor şi a Premiilor pentru poezie şi eseu, au avut loc la „Casa Bredicenilor” din Lugoj, în data de 29 ianuarie 2019.

La ediţia din 2011 a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” de la Lugoj ne-a onorat cu prezenţa sa, la Biblioteca Municipală Lugoj şi la „Casa Bredicenilor”, doamna Dorli Blaga – fiica poetului şi filosofului Lucian Blaga şi a Corneliei Blaga Brediceanu (soţia poetului, din binecunoscuta familie a Bredicenilor din Lugoj).

La acestă ediţie 2018 – 2019, din juriul Concursului de Creaţie Literară al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” Lugoj au făcut parte: dir. ec. Henrieta Szabo, bibliotecar Adriana Weimer – poetă, jurnalist cultural şi promotor cultural, prof. Simona Avram – promotor cultural, prof. dr. Ela Iakab – poetă şi critic literar, prof. drd. Călin Popeţ.

Premianţii Concursului de Creaţie Literară al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” de la Lugoj, ediţia 2018 – 2019, au fost elevi de la Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu” Lugoj, Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu” Lugoj, Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” Lugoj, Şcoala Gimnazială „Anişoara Odeanu” Lugoj, Liceul Teoretic Buziaş, Liceul „Borislav Petrov Braca” Vârşeţ, Serbia, Liceul cu Program Sportiv Suceava.

Premiile au fost acordate din partea Bibliotecii Municipale Lugoj, a Revistei Actualitatea literară din Lugoj, a publicației „Redeşteptarea” și a Juriului.

403

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.