La o ceaşcă de cafea cu… Tudor Trăilă

Motto: „Cred în nemurirea teatrului. E cel mai minunat adăpost pentru cei care și-au ascuns, fără să știe nimeni, copilăria în buzunar și care au pornit să-și continue jocul până la sfârșitul lor”

– Copil fiind, păduri cutreierai. Şi uite-aşa, prin aceste cutreie-rări, ai ajuns în „grădina” Thaliei. Poţi să ne relatezi şi nouă când şi în ce împrejurări ţi  s-au întâmplat toate acestea?

– Cu mare plăcere. Fac parte din trupa de teatru lugojeană, din anul 1989. atunci când am venit pentru a umple un gol lăsat de un actor dintr-o distribuţie destul de mare, din piesa „Jolie Jocker”, din care făcea parte şi sora mea, Iulia Toma. Iulia era de câţiva ani în această trupă. Plecând acel coleg şi având nevoie de  cineva care să-l înlocuiască, a reuşit să realizeze un vis mai vechi de-al ei, să mă coopteze şi pe mine în acest colectiv. Cu acest prilej, m-a prins, aşa… cumva. Având pretextul „confecţionat”… am cedat insistenţelor ei, deşi, să fiu sincer, nu am fost pasionat de teatru, nu am avut o atracţie deosebită faţă de acest fenomen, de mic, şi nici veleităţi de actor nu aveam. Ce făceam însă de mic? Imitam diverse personaje. Și se pare că o făceam destul de bine, deoarece cei din familie îmi cereau să o fac foarte des. Personajul meu preferat era Stan, din comediile cu Stan şi Bran. Nu numai pe Stan îl îmitam, dar el era personajul care mă atrăgea cel mai mult. Aşa cum ziceam la  început, în vara lui  ‘89, am venit la teatru, unde colectivul m-a  primit foarte bine, fiind „adoptat”, sau cooptat, dacă vreţi, foarte repede. parcă făceam parte din colectiv de când lumea.

Piesa la care se lucra era  o comedie (Jolie Jocker), era una în care se vorbea despre mită şi alte racile ale „sistemului socialisto-comunist, ce erau considerate tabuuri. Pentru ca piesa să fie pusă în scenă, era nevoie de nişte aprobări speciale, pe care la început nu am reuşit să le obţinem. Noroc cu Revoluţia, că nu a mai fost nevoie de ele! Am întârziat cu premiera puţin timp, dar s-a meritat.
Eu jucam un rol dublu, a doi inspec-tori, unul Vereş, parcă, şi unul, pe care nu mi-l mai amintesc. Acesta a fost primul meu contact cu teatrul şi pot să afirm că odată ce m-a „muşcat” microbul, am rămas contaminat „pe viaţă”. A însemnat, de fapt, „naşterea” actorului Tudor Trăilă, care a „adunat” 31 de ani de teatru neîntrerupţi. Şi iată că s-a confirmat zicerea că „în viaţă nimic nu este întâmplător (nici chiar întâmplarea)”.

– A fost prima ta experienţă, pe „scândură” (cum vă place vouă, actorilor, să numiţi scena). Spune-ne, te rog, ce a urmat? Sau ce turnură au luat lucrurile în continuare?

– Mi-amintesc cu plăcere de faptul că în acele vremuri erau actori din belşug! Aveam un colectiv format din 20-25 de artişti amatori. Nu ca acum, când ne confruntăm cu o „criză”, în special  când e vorba să acoperim roluri masculine. Dar să revin la întrebarea ta. Imediat după debutul meu, Eugen (Nelu, cum îi ziceam noi) Gangan (fie iertat!), avea de câţiva ani un proiect, la care ţinea foarte mult: punerea în scenă a piesei unui dramaturg, actor, regizor, de la Teatrul din Craiova, căsătorit cu actriţa Iosefina Stoia, ambii foşti actori ai trupei lugojene, pe numele său Dorel Stoia, piesă care se intitula „Se mărită fata”. I s-a făcut „hatârul”, pentru că el ţinea cu tot dinadinsul să semneze el regia, mai ales că acum avea şi omul potrivit, adică pe mine. Piesa au rebotezat-o, mai pe „româneşte”, „Scandal cu happy-end”.  Era o comedie spumoasă, primită foarte bine de publicul lugojean, mare degustător de comedie. A fost prima piesă în care mi s-a încredinţat rolul principal, deşi nu aveam încă un an de teatru, parteneră fiindu-mi o mai experimentată colegă, Mariana Marinescu. A fost o comedie spumoasă, cum spuneam, s-a râs de la început până la sfârşit, cap-coadă. În continuarea activităţii mele am fost distribuit numai în roluri principale. Poate că soarta, norocul, sau hazardul au făcut să fie aşa.

 – Sau, mai degrabă, talentul tău, cu care ai fost înzestrat de către Mama – Natură, că nu e bine să mori tocmai de modestie.

– Poate ai şi tu dreptate. Au urmat alte piese: „Asociaţia minunilor”, în 1991,  Micuţa Biz  cea isteaţă, (o piesă pentru copii), „Doctor fără voie,” de Moliere, tot în 1991, piesă cu care ne-am prezentat în faţa publicului francez (deci în ţara dramaturgului), care a răsplătit jocul fără cusur al actorilor de la Teatrul „Traian Grozăvescu” cu reprize de aplauze furtunoase, crezând că în faţa lor a evoluat o trupă profesionistă, lucru care pentru noi a însemnat ceva deosebit. Măreţ, chiar. A fost prima noastră ieşire prin Europa (cel puţin pentru mine), în oraşul Tonner, lângă Auxerre. În 1992, a urmat piesa „În căutarea sensului pierdut”, apoi Brodway Melody (1992), „Cocoşelul neascultător”, pentru copii (1993), piesă pe care am jucat-o în peste 200 de spectacole prin toată ţara (au fost zile când am jucat-o şi de cinci ori pe zi). Mergeam în turnee, plecam joi şi ne întorceam luni.  Jucam într-un ritm infernal: joi şi vineri – cinci spectacole, sâmbăta  – trei. A fost o „nebunie”! Ajungeam acasă, luni, frânţi de oboseală. Dar nu conta! Pasiunea pentu teatru ne făcea să trecem cu vederea aceste mici sacrificii. Căci, nu-i aşa?, arta cere sacrificii! Am continuat cu „Pălăria florentină” (1994), Miss Melania (1994), montată cu regizorul Alexa Visarion.

– Spune te rog, dacă în de-cursul carierei tale ai întâlnit  oameni mai „speciali”, care te-au impresionat într-un mod deosebit, sau şi-au lăsat am-prenta asupra dezvoltării tale ca actor?

– Tocmai ai anticipat ceea ce voiam să spun. O, desigur! Unul căruia îi datorez enorm (şi nu numai eu), este marele regizor Alexa Visarion, care îşi iubeşte meseria cum puţini o fac! Ţin minte cum a stat la Lugoj două, trei luni, făcând cu noi o adevărată şcoală de actorie. Ce zic școală? O facultate! Am învăţat în aceste trei luni cât alţii în trei ani! Au urmat, în 1995, piesele „Hotel Mimoza” şi „Ajutor, salvaţi un dobitoc!”. Despre cea de a doua, aş vrea să vă povestesc o întâmplare ceva mai nostimă. Jucam împeună cu colegul meu, Zamă (Ilie Constantin). La un moment dat, tre-buia să-l ameninţ cu un cuţit.  Am împrumutat de la sora mea un ruj, cu care am mânjit lama cuţitului. Am jucat aşa de exact, încât Zamă al nostru s-a speriat, crezând că e sânge adevărat. Îţi dai seama ce a ieşit, totul petrecându-se în timpul unui spectacol, necum la o repetiţie. Şirul pieselor în care am fost distribuit a continuat cu „Romeo şi Julieta la Mizil”, o comedie foarte, foarte bună, scrisă de George Ranetti, în 1996,  „Taraba cu tandreţe”, tot în 1996, „Trăznăi cu nătărăi”, din nou o piesă pentru copii (1997), cu care am făcut un turneu internaţional, România, Ungaria, Iugoslavia, „Nunta însânge-rată”, o piesă de referinţă pentru co-lectivul lugojean, o piesă de forţă, „Intrigă şi iubire”, ambele monta-te în 1998. A venit iarăşi rândul copii-lor,  pentru care a fost montată piesa „Cenuşăreasa”, „Napoleon era fată”, o nouă comedie foarte gustată de public (1999), „Menajeria de sticlă” (2000), o piesă pentru care am fost răsplătit cu numeroase premii, la divese festivaluri din ţară, Căsuţa iepuraşilor” (2001), „Chiriţa”, un colaj (2001), „Republica de la Ploieşti” (2002), „Inspectorul de poliţie”, cu care, iarăşi, am „colecţionat” nişte premii, atât individuale, cât şi colective, „Capra cu trei iezi”, în regia Mariei Voronca, act care a însemnat revenirea ei la Lugoj, „Generali în fuste” şi multe altele. Şi uite-aşa, trecut-au anii…

– Desigur că în vasta ta activi-tate actoricească, ai lucrat sub bagheta mai multor regizori valoroşi. Poţi să ne dai câteva nume?

– Chiar îmi face mare plăcere să-i amintesc: Alexa Visarion, Horia Ionescu, Laurian Oniga, Ioan Ardeal Eremia, Anca Maria Colţeanu, Maria Voronca, Val Dobrin, Dan Radu Ionescu, Ştefan Andreas Darida, Dan Mirea, Sorin Misireanţu. Sper că nu am uitat pe nimeni.

–  Cum a fost drumul parcurs de la un actor amator la ditamai directorul de instituţie?

– Se pare că pasul făcut în ‘89 în teatru a fost o lucrare a destinului. S-a întâmplat ca fabrica în care lucram să falimenteze, eu devenind şomer.

Interviu realizat de Mircea ANGHEL

 

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Fii primul care își dă cu părerea!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.