„Eu am învățat că adevărata prietenie nu are nevoie de timp pentru a fi descoperită, ci de suflete sincere. Suntem oameni care ducem în spate poveri, tristeți și zbuciumul uneori trist al trecutului. Cu fiecare prieten devenim mai bogați sufletește. De fapt, asta este singura şi adevărata bogăție!”, ne-a declarat Iulia Toma, fostă actriţă, foarte mult apreciată de lugojeni, trăitoare în Danemarca, dar cu inima rămasă pe scena teatrului lugojean.
– Aţi fost, incontestabil, una dintre cele mai talentate actriţe din familia lugojeană de teatru, care a evoluat nişte ani buni, în primul rând pe scena teatrului din Lugoj, dar şi pe scenele ţării, o actriţă care a iubit scena cum rar s-a văzut. V-aţi născut pentru teatru, aţi trăit pentru teatru şi îl iubiţi în continuare. Totuşi, vă rog să vă prezentaţi atât cititorilor mai tineri, care nu au avut fericita ocazie de a lua parte la spectacolele în care aţi jucat, făcând o adevărată demonstraţie de talent, profesionalism, dăruire, dragoste făţă de personajele pe care le-aţi interpretat, de teatru într-un cuvânt, cât şi celor care nu v-au cunoscut, sau celor care v-au cunoscut şi v-au uitat (înclin să cred că această categorie există doar ipotetic).
– Sunt parte din mulțimea oamenilor simpli, cărora le place să viseze cu ochii deschiși. Prima dată când am fost pe „scenă” aveam vreo 7 ani. Îmi amintesc, vag, că am atârnat o draperie deasupra ușii și mă vedeam o mare actriță. Sunt sigură că foarte mulți, în copilăria lor, au încercat şi jocul acesta. Dar visul de a juca pe scenă m-a urmărit pe parcursul anilor. Și, la un moment dat, s-a întâmplat să fiu aleasă în brigada artistică a școlii. De acolo am făcut primii pași înspre teatru, începând să deprind arta recitării. Am avut șansa să-l cunosc pe domnul Eugen Gangan și astfel am ajuns să-i fiu elevă la Şcoala Populară de Arte. Îmi amintesc că am fost colegă de clasă cu Nicolae Toma.
În anul 1978, sub bagheta regizorală a domnului Eugen Gangan, am început să trăiesc bucuria scenei. Prima piesă de teatru a fost jucată la Casa Armatei Lugoj, alături de doamna Pia Tălmăceanu și Eugen Ică. Anul 1987 a fost anul în care am pășit pe tărâmul visurilor mele. Am fost acceptată în frumoasa familie a teatrului lugojean. Pentru mine era ceva aproape ireal. Şi acum le sunt recunoscătoare colegilor de teatru. Îmi amintesc zâmbetul frumos al Vioricăi Groza, glasul cald al Lilianei Buzatu, dar și primirea frumoasă pe care mi-a făcut-o domnul Nicolae Blidaru. Pe scena teatrului lugojean, am debutat în piesa de Noțiunea de fericire, a lui Dumitru Solomon. Nu pot să vă spun ce emoții am avut! Aveam impresia că voi leșina pe scenă. Toți mă încurajau. Eu parcă nu mai știam nici cum mă cheamă.
De aici încolo, am pornit cu curaj, sub îndrumarea mai multor regizori. Dar regizorul de la care am învățat cel mai mult a fost Alexa Visarion. De la el am învățat respectul profund pentru artă.
– În ce împrejurări l-aţi cunoscut? Aţi lucrat implicit cu el?
Da. Una dintre multele calităţi ale domnului Blidaru a fost și dorința lui permanentă de a ne îmbogăți cunoștințele teatrale, prin experiența câștigată de la câți mai mulți regizori de valoare. Așa că, l-a invitat pe regizorul Alexa Visarion să pună în scenă spectacolul de teatru Miss Melania, de Alex Ștefănescu. A fost o experiență fantastică pentru noi toți. Dar mai presus decât succesul obținut, a fost marea familie a teatrului. Noi, actorii și regizorii de o parte, şi frumosul public pe de altă parte, public care pulsa viață în noi, cu fiecare ropot de aplauze. Aici este miracolul! Să fii la distanţă de public, să simți îmbrățișarea lui, să simți cum îţi leagănă inima pe brațe.
La un moment dat, s-a întâmplat ceea ce nu aș fi crezut vreodată că voi putea face. Am renunțat să mai joc pe scena teatrului meu drag. Am crezut că voi putea trece peste durerea despărțirii de teatru. Dar nu am încetat o clipă să regret acest gest. Doar că inima mea bate acolo pe scenă, prin inima fratelui meu, Tudor Trăilă, care şi el este actor. Îmi amintesc că, după ce am luat decizia de a nu mai face parte din trupa teatrului, nu mai puteam găsi sensul existenţei mele. Am zis că-mi va trece. Nu după mult timp, a avut loc o nouă premieră a harnicului colectiv artistic. De data aceasta, mă aflam în sală, ca spectator. A fost greu. Insuportabil de greu. La terminarea spectacolului, chiar la ieșire, un domn îmi spune: „Locul dumneavoastră nu este aici, ci acolo. Şi îmi arată scena”.
Îmi venea să strig, să urlu de durere. Am tras puternic aer în piept și m-am dus în culise să-mi felicit colegii. Fratele meu m-a îmbrățișat. Nu a rostit niciun cuvânt, lăsând lacrimile să vorbească în locul lui. Cuprinsă de nişte trăiri indescriptibile, nu am mai putut să zic nimic. Singurul lucru pe care am mai avut tăria de a-l face a fost să fug la maşină. Acolo am stat și am plâns o bună bucată de timp. Nu eram în stare să conduc. La un moment dat am plecat acasă. Am intrat în baie și acolo am plâns până m-am liniștit. Așa am încheiat frumosul meu vis. Și totuși nu!
După ani de zile, la invitația domnului Nicolae Blidaru, am intrat în distribuția spectacolului de teatru Cântăreața cheală de Eugen Ionesco. Respiram din nou teatru! Ultimul spectacol al meu a fost Scufița roșie. Adoram să joc pentru copii. De data aceasta, viața mea în teatru a luat sfârşit, dar ca o încununare a bucuriei mele sufletești rămâne succesul celor ce se jertfesc zi de zi pe scena teatrului lugojean. Dragii mei colegi, mi-e inima plină de bucurie la fiecare premieră a voastră.
– De ce, totuşi, v-aţi impus, aşa deodată, să puneţi capăt unei iubiri pentru arta dramatică, cea care, la un moment dat, a însemnat totul pentru dumneavoastră: sensul vieţii, raţiunea de a fi, un modus vivendi? Ştiţi ce aţi făcut prin această surprinzătoare hotărâre? Aţi ucis un mare actor adevărat şi aţi distrus un mit! Văd că ezitaţi sau evitaţi răspunsul. Dacă puteţi să spuneţi, spuneţi-o vă rog, iar dacă nu, găsiţi o explicaţie cât de cât plauzibilă pentru mine, pentru cei care vor citi interviul. Spuneaţi că „aşa s-a sfârşit viaţa mea în teatru”. Eu nu cred! Ceea ce cred eu e că abia acum a început. Poate că Demiurgul v-a oferit şansa să scrieţi scenariul, să interpretaţi rolul principal, să regizaţi şi v-a lăsat singură, să vadă cum vă descurcaţi. Dacă toate v-au ieşit perfect, scenariul a fost un fiasco! Am încă nişte mari semne de întrebare la care vă rog să mă ajutaţi să găsesc răspunsurile. Dacă aţi renunţat la teatru, de ce v-aţi mai întors? Când v-aţi stabilit cu familia în Danemarca? A cântărit şi asta în luarea deciziei de a renunţa total la teatru?
– Ceea ce urmează să vă povestesc, este mai mult pentru dumneavoastră. În anul 2001, se trezea în mine latura spirituală, adânc adormită până atunci. Din furtuna frământărilor spirituale s-a produs și infuzia de amorțire care mi-a dat putere să mă rup din brațele teatrului. Acum realizez că nici nu contează acest interviu. Acesta este de fapt pansamentul de care avea nevoie sufletul meu. Și nu pot decât să vă mulțumesc. Deci să ne întoarcem la momentul în care se naște cu putere în mine dorința după spiritual. În clipa în care am hotărât să aflu adevărul despre Dumnezeu, mi-am spus: Mă oblig să știu adevărul și să-l trăiesc așa cum trebuie! Și am căutat, începând prin a citi atent Biblia, continuând prin a pune întrebări celor care erau pregătiți în acest domeniu. L-am descoperit pe Dumnezeu și eram fericită. Știți? Este ca și când mănânci o felie mare de tort. O perioadă de timp nu mai simți foame. Așa eram eu în perioada aceea. Nu mai simțeam nevoia de teatru. M-am regăsit în Biserica Adventistă de ziua a șaptea, pentru că era biserica ce respecta ziua de odihnă despre care vorbește Biblia. Foarte repede mi-am făcut prietene, iar de una dintre ele m-am apropiat foarte mult. De la ea ceream sfaturi în orice domeniu. Şi primeam sfaturi minunate. Dar în privința teatrului, în perioada aceea, așa înțelegeam eu, că nu pot fi și cu teatrul și cu Dumnezeu. Ştiu că am greșit, dar trebuie să îmi asum această greșeală. S-a dat o luptă cumplită în mine. Este greu de explicat.
– Este greu, dar nu imposibil…
– Și totuși, descopeream ce am pierdut. Am pierdut frumusețea teatrului și a familiei din teatru. L-am găsit pe Isus. A trebuit să treacă mult timp până când am putut face diferența între fanatism și adevărată dragoste pentru Dumnezeu. Dar în teatru, eram încă iubită de colegi. Aşa că atunci când am fost chemată în distribuția spectacolului de teatru Cântăreața Cheală, eu eram membră a bisericii adventiste. Pentru mine și biserica mea, sâmbăta este ziua în care lăsăm deoparte orice activitate și folosim această zi ca zi de închinare și laudă lui Dumnezeu. Deci o primă condiție a fost să nu facem repetiții vineri seara sau sâmbăta. Atât de mult am fost respectată și iubită de colegi încât nu numai că nu aveam repetiții, dar nici spectacole nu am avut în ziua care era consacrată lui Dumnezeu. Nu m-au făcut niciodată să mă simt jenată în vreun fel. Dar chiar dacă într-un târziu am înțeles că teatrul nu poate fi o piedică în calea credinței mele și aveam calea deschisă revenirii mele în teatru, distanţa a devenit o reală problemă. Pentru că, între timp, ne-am mutat din Lugoj în Zolt, un sat la aproximativ 45 de kilometri distanţă faţă de Lugoj. Așa că, perioada în care se desfăşurau repetițiile pentru Scufița Roșie, m-am mutat în Lugoj, la mama. Zoltul era frumos prin toate: aşezare, peisaj, oameni, grai, atmosferă, aer, chiar și pin pârâiașul care curgea prin fața casei. Când am reluat repetițiile, am simțit că trăiesc din nou. Și încolţea în mine gândul de a mă muta înapoi în Lugoj. Devenisem aşa de dificilă, capricioasă, nemulţumită, iritată, încât ajunsesem să nu mă mai suport nici pe mine. Deja eram cu textul viitorului spectacol în pregătire, acum sub bagheta regizorală a doamnei Maria Voronca. Urma să plec în vizită în Danemarca, iar la întoarcere să demarăm repetițiile. Dar în aeroport cad și-mi rup piciorul. Urmează perioada de stat la pat, iar pe urmă, fiul meu ia decizia să ne mutăm și noi în Danemarca. Totul s-a derulat foarte repede. Am fost în situaţia de a pune pe un talger al balanţei dragostea pentru copil şi gândul de a fi cu el, iar pe celălalt dragostea de teatru. Îngrozitor de grea hotărâre! După ce fiul meu a plecat din ţară, erau dimineți în șir în care mă trezeam plângând de dorul lui. Niciodată nu am putut să mă împac cu gândul că el e așa de departe. Așa că am considerat că alegerea cea mai bună este să plec în Danemarca. Partea tragi-comică este că aici am nenumărate nopți în care mă visez pe scenă, alături de trupa mea de teatru. Dar anii au trecut. Şi trec, trec, mai departe… Se așează și peste noi. Numai că în mine rămâne Iulia aceea care respira teatru, trăia pentru teatru. Eu sunt actorul principal și tot eu sunt spectatorul care aplaudă frenetic. Sunt înlăuntrul meu doar pentru mine. Şi nimeni nu mă poate pătrunde pentru a vedea plinătatea iubirii mele pentru teatru, așa cum numai eu o pot vedea şi simţi. De fiecare dată când sunt în Lugoj am în plan să merg la un spectacol de teatru cu dragii mei prieteni-actori, pentru că în mine încă n-au secat lacrimile dorului de joc actoricesc, dar nu am încă puterea şi curajul să pășesc în furtuna de emoții, care se va declanşa precis. Cred că mai trebuie să treacă ceva ani, până când aceasta să se întâmple. Oricum, ţin să vă mulțumesc pentru șansa oferită de a-mi deschide inima, gest pe care nu aş fi crezut că-l voi putea face vreodată. Pentru mine a fost o seară minunată. Nesperat de interesantă. A fost o desfătare, o încântare, o înălţare.
– Fie ca bunul Dumnezeu să vă aibă în pază şi să vă dea tot ceea ce meritaţi cu prisosinţă: sănătate, o viaţă lungă şi liniştită. Omul face greşeala să-l caute pe Dumnezeu în afara lui, în loc să-l caute în el însuşi (citat dintr-un teolog al cărui nume îmi scapă momentan). Important este să-l cauţi. El se va arăta celui care merită. Și dumneavoastră vi s-a arătat! Până acum am crezut că afirmaţia „ducem o acută lipsă de comunicare” (care ne mutilează fiinţa, asta de la mine citire) este o simplă lozincă. Abia în seara asta am constatat că într-adevăr ducem lipsă de comunicare. Şi ce ne costă? Doar o clipă de sinceritate. Şi uite-aşa am câştigat o mare prietenie!
– Ce frumoase cuvinte! Eu am învățat că adevărata prietenie nu are nevoie de timp pentru a fi descoperită, ci de suflete sincere. Suntem oameni care ducem în spate poveri, tristeți și zbuciumul uneori trist al trecutului. Eu sunt fericită că v-am simțit că pe un adevărat prieten. Şi cred că așa vom rămâne mereu… Cu fiecare prieten devenim mai bogați sufletește. De fapt, asta este singura şi adevărata bogăție!
Interviu realizat şi consemnat de
Mircea ANGHEL
Distribuie:
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Lasă un răspuns