Ioan Dănilă, revoluționarul din Țara Făgetului, încă își mai caută dreptatea

I se spunea „Johnny Dinamită” și a fost, în Decembrie 1989, la Timișoara, liderul unui grup de revoluționari

Ioan Dănilă este unul dintre oamenii care, ajunși la vârsta senectuții, nu a dobândit, încă, dreptatea. Și-a câștigat libertatea luptând pentru ea, dar vremurile vitrege pe care le-a trăit în tinerețe încă îl urmăresc, vocația sa de om liber fiind amenințată de indivizi care încă sunt în slujba „învățăturilor” regimului ceaușist. Am aflat că i se spunea „Johnny Dinamită”, că este din zona Făgetului, mai exact din Coșteiu de Sus, dar a locuit o vreme și în Lugoj, la un unchi, pe strada Bocșei și pe strada Grigorescu.

* * *
Armata a efectuat-o în Baia Mare în cadrul unui regiment de tancuri, unde a obținut titlul de trăgător de elită și în urma acestui titlu a fost recompensat cu o permisie de trei zile în familie. Perioada armatei a coincis cu inavadarea de către sovietici a Cehoslovaciei, amintindu-și din acele vremuri: „din momentul acela îmi amintesc că, ziua, în amiaza mare, am avut alarmă de război. Noi eram regiment numai de alarme și am participat în sectorul nostru de frontieră, în poziție de apărare, pentru că se zvonea că România va fi atacată de sovietici”.

Odată încheiat stagiul militar, așa cum ne-a declarat, Ioan Dănilă a încercat să evadeze din lagărul care era pe atunci România și a intenționat să treacă frontiera R.S.R.-ului. Cu ajutorul unei persoane din Fabrica Margina unde lucra, spera să evadeze, dar cel care s-a oferit să-l ajute nu a făcut altceva decât să-l denunțe la miliție, Ioan Dănilă fiind arestat pentru intenția sa.

A fost judecat public de reprezen-tanții regimului pentru că a vrut să treacă fraudulos frontiera, apoi condamnat la închisoare. Astfel, tânărul de atunci a luat „legătura cu pușcăriile comuniste din Timișoara, Văcărești, Gherla”, penitenciare cu regim de extreminare.

Odată ieșit din închisori, Ioan Dănilă nu și-a pierdut speranța, conti-nuând opoziția împotriva regimului totalitar din România. Astfel, angajat în fabrică, Ioan Dănilă citea toate ziarele din acea perioadă, iar când secretarul tineretului comunist din fabrică i-a cerut să se aboneze la ziarul comunist „Scânteia Tineretului”, Ioan Dănilă a demascat „propaganda comunistă” din acel ziar, susținând că falsifica realitatea.

Pentru că s-a exprimat liber în acest sens, secretarul de partid l-a denunțat la miliție, Ioan Dănilă fiind din nou supus organelor de anchetă ale statului totalitar. A fost dus la miliție, apoi la securitate, unde a fost maltratat, iar în cele din urmă i-a fost desfăcut contractul de muncă, cerându-i-se să nu vorbească despre cele ce a îndurat. A găsit un alt loc de muncă, fiind anagajat imediat la reparații tunele, Brașov, dar, fiind urmărit de securitate, a doua zi după angajare i-a fost desfăcut contractul de la noul loc de muncă, astfel că a rămas șomer un timp.

A fost nevoit să suporte sărăcia, mama sa având o leafă egală cu 20 de pâini pe lună și nu a primit pensie pe motiv că a fost forfetară.

Ioan Dănilă consideră că mama sa nu a primit pensie din cauza atitudinii lui împotriva regimului, persecuțiile s-au răsfrânt apoi și asupra celorlalți componenți ai familiei sale, fiind decis să sesizeze în acest caz C.E.D.O. „Nu i-au dat pensie, susținând că a avut forfetar. Lucra pe nimic. Deci, datorită mie nu i-au dat, iar asta o să ajungă la C.E.D.O.”.

Solidar cu opozanții regimului totalitar din România, Ioan Dănilă nu a rămas nepăsător la revolta anticomunistă din Decembrie 1989, iar după ce a aflat de la postul de radio „Europa Liberă” despre crimele săvârșite de regimul comunist în seara de 17 Decembrie 1989, la Timișoara, plin de revoltă a luat calea Orașului Martir pentru a susține lupta Timișoarei.

Redăm relatarea lui Ioan Dănilă despre ce a trăit în acele vremuri:

„Luând trenul de la Lugoj, spre Timișoara, am întâlnit mai mulți frontieriști. Ajungând în gara mică s-a petrecut un fenomen neobișnuit pentru acel timp, pe cer era o flăcără și fulgera. Imediat ce ne-am dat jos din tren, am fost înconjurați de o patrulă care ne-a îndreptat către parcul gării unde mai erau și alte patrule ale forțelor de represiune.

Am auzit că vor să ne ducă la «Popa Șapcă» și să ne împuște, iar cum am auzit asta, am spart rândurile și am reușit să fugim de acolo. Pe cale ocolită, am ajuns în căminele studențești, unde am întâlnit mulți studenți care se îndreptau spre centru, iar forțele de represiune băteau bestial.

Apoi am ajuns către centru unde ne-am regrupat cu alți frontieriști, iar de acolo ne-am dus în zona Palace-ului, unde știam o stradă. Acolo erau mașini ale baștanilor comuniști, cum le spuneam noi, iar de la acele mașini am tras benzină și am confecționat mai multe coktail-uri Molotov”.
În zilele de 18 și 19 Decembrie 1989, grupul frontieriștilor a continuat lupta împotriva regimului opresor.

„A doua zi, pe 18 Decembrie, tot grupul nostru s-a deplasat din nou în zona centrului orașului, alături de alte grupuri. În fața noastră, forțele de represiune făceau baraje, pentru a opri masa de studenți care se îndrepta spre centru. În centru am scandat diferite lozinci, «Azi în Timișoara, mâine-n toată țara», «Ceaușescu câine, țara cere pâine!», «Jos comunismul!».

Apoi ne-am organizat și am mers la Consulatul Iugoslaviei din Timișoara unde am denunțat crimele comise în seara trecută pe străzile orașului. Menționez că zona centrală, Operă-Primărie, era sub controlul nostru. Spre seară, cineva ne-a informat că în zona parcului de la Catedrală și dinspre căminele studențești s-au adunat multe forțe de ordine pentru a ne ataca și a ne dispersa.

Noi am căutat să ne înarmăm cu coktail-uri Molotov, iar la balconul Operei, Claudiu Iordache îndemna grupurile să ajute demonstranții. Aflându-mă la conducerea unui grup de frontieriști, foarte numeros, am luat-o către Catedrală.

Pe lângă grupurile noastre erau cetățeni și elevi din zona Făgetului. Aici l-am întâlnit pe Sorin, dar nu știam că e fiul colegului meu Leia, pentru că-l numeau doar Sorin. În drumul spre Catedrală am întâlnit milițieni și oameni în combinezoane care ne-au îndemnat să plecăm acasă. Noi am ripostat strigându-le «hoților, criminalilor!». Atunci au deschis foc din toate părțile, iar grupul nostru s-a împărțit; o parte a continuat drumul către Catedrală, iar o parte către Operă, auzind că era închisă Catedrala.

Ulterior am auzit că din grupul care a mers spre Catedrală, acest tânăr foarte curajos, Sorin Leia, din Făget, care s-a evidențiat prin rezistența lui dârză în luptele împotriva forțelor de represiune ale regimului comunist, alături de mai mulți colegi de-ai lui din zona Făgetului, cu toții aflați în grupul nostru, a fost împușcat pe treptele Catedralei, devenind Erou Martir.

Spre seară am început lupta cu forțele de represiune în zona parcului muncitoresc, dinspre Operă și în zona parcului dinspre Catedrală.Am incendiat mai multe tab-uri și tancuri. Din grupul meu îmi amin-tesc, după poreclă, de Anghel, Ghiță, Moni (frontieriști), Jean Țiganu și Mihai Olteanu, pe care l-am întâlnit după revoluție.

În 19 Decembrie, venind dinspre căminele studențești, am trecut prin zona parcului, străpungând barajele forțelor de represiune și am ajuns în zona principală a Operei din Timișoara. Am manifestat în zona Operă-Primărie unde ne-am întâlnit cu muncitorii de la ELBA și de la alte intreprinderi, care au refuzat să mai lucreze și care au venit să lupte alături de noi. Spre seară, am plecat de la Timișoara, cu trenul, spre Lugoj, unde pe data de 20 Decembrie am relatat cele ce s-au petrecut la Timișoara”.

Din mărturiile colegilor, reiese că Ioan Dănilă a dat dovadă de foarte mult curaj în revoluție, conducând luptele purtate de grupul din care făcea parte, împotriva forțelor de represiune. Pentru activitatea sa în revoluție, a fost recompensat cu Certificatul de Luptător pentru Victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, în prezent Luptător cu Rol Determinant.

După revoluție, Ioan Dănilă a continuat lupta. În 28 Decembrie 1989 a devenit membru-fondator al PNȚ-CD și, în calitate de membru al acestui partid, împuternicit de președintele PNȚ-CD Timișoara, în 21 ianuarie 1990, a înființat, cu propriile mijloace financiare, organizațiile democrat-creștine ale P.N.Ț. în zona Timișoara, Lugoj, Făget, iar în 29 ianuarie 1990 a fost delegat din partea organizației PNȚ-CD Timișoara să se deplaseze la București în vederea participării la mitingurile opoziției, unde președintele PNȚ-CD România, seniorul Corneliu Coposu, i-a încredințat conducerea acestor mitinguri, care au determinat conducerea de atunci a FSN-ului să apeleze la ajutorul minierilor care au invadat capitala.

Referitor la acea perioadă, Ioan Dănilă ne-a mărturisit: „am protestat atunci când am aflat că FSN-ul vrea să participe în alegeri sub formă de partid politic, pentru că s-a spus că Frontul nu va participa la alegerile din mai ‘90”.

După 1990, Ioan Dănilă a fondat primul sindicat al țărănimii din Banat, PROPACT, iar la una din ședințele naționale care a avut loc la București, Ioan Dănilă a avut o intervenție prin care a propus ca averile confiscate de regimul comunist de la șvabi și evrei, să fie retrocedate foștilor proprietari.

Deși ar mai fi multe de consemnat, ne oprim aici, în speranța că Ioan Dănilă va depăși dezamăgirile de până acum și îi dorim succes în demersurile sale. Deși, după cum spune: „…mă lovesc de mentalități comuniste și, la fel ca toți cei care au inițiative în România, încă resimt apăsarea regimului ceaușist”, îi dorim să i se facă dreptate, pentru că nu poți lupta o viață întreagă și să nu ai nimic.

Cornel SERACIN

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.