Învățătura de minte [1240]

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

La mijlocul unui codru, într-o poiană locuia un bătrân singuratic. Nu se ştie exact cum a ajuns el pe-acolo, cu ce-şi ducea zilele, cu ce îşi umplea timpul. Dar miezul întâmplării e altul. Prinţul locului obişnuia să meargă cu suita la vânătoare şi întotdeauna poposea în bordei, la bătrân.

Îşi lăsa oamenii şi câinii de vânătoare în  poiana din faţa casei, iar el intra să bea un pahar de apă de izvor şi să schimbe două vorbe cu bătrânul, care îi de-venise cel mai bun prieten. Uneori se mai întindea câteva momente pe priciul lui, tăi-nuind împreună la un pahar cu lapte sau o chisea de dulceaţă.

Azi aşa, mâine aşa, până când se obişnuiseră bine unul cu altul. La una din vizite, bătrânul îi zice, cam silit: „ţi-aş spune ceva, prinţe, dar mi-e teamă că ai să te superi”.

Spune, orice-ar fi să fie, pe dumneata, bătrânul meu prieten, nu mă pot supăra. La insistenţele prinţului, bătrânul zice: „Am visat că în noaptea care va urma o să moară cel mai bogat om din ţinut. Şi ştiind că fiind Înălţimea Ta prinţul, fiul marelui împărat, nu se poate să fie în ţară altul mai bogat, mă tem pentru viaţa ta”.

Fii pe pace, bătrâne, zice prinţul, eu nu cred în bazaconii d-astea! A doua zi, prinţul se trezeşte proaspăt şi odihnit, se ridică din pat, făcându-şi gimnastica de învioarare. Şi îşi zice: vezi bătrânul meu prieten (doar) a visat. Dar hai să mă duc eu să-i duc vestea.

Când colo, când ajunge la mijloc de codru des, bătrânul își dormea în tihnă somnul de veci, întins pe priciul lui. Iar morala: cel mai bogat om de pe faţa pământului este cel mulţumit cu soarta lui şi cu ce are.

 

 

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.