Una din legendele întemeietoare ale Mănăstirii Dealu spune aşa: o babă bigotă avea de trecut un deal spre a ajunge în satul vecin, und era biserica. Azi aşa, mâine aşa, dar iată că trece vremea şi baba… îmbătrâneşte (probabil că mai la început era babă tânără…).
Şi ce se gândeşte ea într-o zi: Oare nu Dumnezeul meu a zis că o credinţă adevărată poate să mute munţii?… Ia să mă rog eu la Tatăl meu. Şi zice aşa, sâmbătă seara, înainte de culcare: „Doamne-Tată, tu vezi că sunt bătrână şi nu mai pot urca namila asta de deal. Fă cum ştii, dar fă să dispară din faţa mea dealul, că pe şes mă descurc şi eu mai uşor cu mersul la biserică…”
Şi baba noastră pune capul pe perină şi adoarme. Iar când deschise ochii, dealul la locul lui, parcă şi mai mare. Atunci femeia noastră I se adresează dezamăgită lui Dumnezeu: „Ştiam eu că nu dispare dealul ăsta aşa uşor…”
Iar acum o întâmplare reală, auzită recent de la un prieten, în legătură cu soacra lui. Aceasta, fată săracă de la ţară, s-a măritat de tânără (la 14 ani) şi n-a avut când să meargă la şcoală. Dar, după multe probleme şi încercări – după ezitări repetate – femeia noastră, hotărâtă din fire, se pocăieşte.
Mergea la biserică duminică de duminică şi tot aşa: trecând dealul din satul ei la Dragomireşti, unde era biserica. Asculta cu sufletul la gură slujba: textul din Biblie şi predica, dar neavând cum să urmărească pasajul citit şi să-l recitească apoi acasă, nu reţinea aproape nimic.
Şi atunci „se supără pe Dumnezeu” şi zise: „Doamne, dacă Tu nu mă ajuţi să ţin minte ce aud la biserică eu zic că n-are rost să mă mai duc!” Și foarte curând femeia noastră ştia Biblia din minte, mai bine ca toţi ceilalţi membri ai comunităţii, astfel încât însuşi pastorul rămase uimit.
De multe ori însă, când să treacă dealul către biserică, acesta era alb, plin cu turme de oi, însoţite de dulăi mari şi negri. Atunci „baba” iarăşi se trezi să facă pe deşteapta cu Dumnezeu: „Îmi pare rău, dar dacă mă atacă cumva câiniocii ăştia, să ştii bine că eu mă întorc acasă, nu mai merg la biserică”.
Până într-o zi când în biserica lor vine un prooroc care se ridică, ia cuvântul, adresându-i-se direct, cu un cuvânt din partea Lui: „Nu te îngrijora, nu te teme de nimic, eu sunt cu tine şi, când treci dealul, chiar dac-ar fi să treci printre haite întregi de lupi, nu de câini. Fiecare pas al tău pe care-l faci în drum spre biserică e numărat şi supravegheat de Mine Însumi, din cer!” De atunci baba noastră nu s-a mai plâns de nimic.
Lasă un răspuns